Seara intelectualilor

La 500 de metri de Universitate, din faţa Palatului Şuţu, vocile revoluţionarilor se transformă-n mormăit. Îţi atrag privirea luminile televiziunilor şi câteva steaguri cumpărate din pasaj, la reducere.

În drum spre protest, primesc un telefon de la mama, o asigur că sunt atent la pietre şi huligani, dar aflu că am nimerit momentul potrivit să merg în Piaţa Universităţii: e seara intelectualilor. Aşa că îmi schimb planurile şi mă hotărăsc să îi cunosc.

“Să vină Roberta să ne numere!”

Roberta nu vine să ne numere, aşa cum cere un protestatar, dar încerc eu să aproximez. Undeva la peste 700 de suflete îngheţate bocnă cu mâinile pe pancartele pontoase. E clar, e seara intelectualilor.

Caut cu privirea personaje mai interesante cu care să discut şi îmi dau seama că, la fel ca insomniacul care numără oile, nu văd imaginea de ansamblu. Trecând cu privirea peste feţele revoluţionarilor, descopăr oameni normali, îmi văd foşti profesori sau viitori prieteni, oameni care parcă au ce mânca şi care, suprinzător, nu strigă cu ură.

Bolovan, nu pietre

De câteva zile, la Universitate, nu numai că se împinge un bolovan care e foarte probabil să alunece la loc, dar am impresia că bolovanul ăsta nici nu se mişcă, de fapt. Cu toate astea, vocile din Piaţa Universităţii îşi fac treaba. Simplu, asumat, la limita dintre “a eşua” şi “a schimba”.

Vocile mulţimii mai au mult până la armonizare, dar respectul pentru vocea celuilalt este ciudat de… prezent. Se preiau lozinci din mers, se strigă cu tactul unor profesionişti într-ale protestatului şi, culmea, văd zâmbetul ăla de superioritate: “v-am zis că reuşim!”.

Îmi pare rău

Într-un colţ, aşezat lângă maşinile televiziunilor, stă un domn cu părul alb şi peste 60 de ani. Nu strigă nimic, are privirea omului care va veni şi mâine şi în oricâte seri va fi cineva aici, să strige şi pentru el. Are doar o pancartă pe care scrie naiv: “Vreau! Oameni educaţi, de calitate şi bun-simţ. Noi modele pentru societate, pentru tinerii şi copiii români.”

Îl rog să-mi explice. “Totul ar trebui să plece de la învăţământ. Tinerii sunt altfel azi, au alt sistem de valori, iar asta nu e nici bine, nici rău. E doar normalitate. Şi e datoria noastră să le oferim modele şi posibile puncte de reper.” Cer un exemplu şi mi se răspunde simplu: “nu ştiu, nu ştiu cine ar putea veni aici să unifice vocile astea. Nu e ca în ’89. A trecut prea mult timp şi nu ştiu cine ar putea. Îmi pare rău.”

Am găsit poza lui pe Facebook la Victor Drâmbă, căruia îi mulțumesc că împărtășește aprecierea mea pentru mesajul domnului.

Dreptatea celor care vin şi celor care nu

În părculeţul din faţa TNB e un studio improvizat al Realitatea şi îl văd, aşteptând să intre în direct, pe Mircea Toma. Îi fac un semn discret, încuviinţează, mă apropii şi după ce mă prezint, îl invit să discutăm un pic despre ce scria acum ceva timp Hoinaru:

Termin înfrigurat discuţia cu Mircea Toma (cred că se poate vedea şi în tremuratul camerei) şi, cum “blogul nu face căldură, mă retrag să mă încălzesc”. Dar revoluţia mă vrea martir îngheţat, aşa că mi-o scoate în faţă pe Sandra Pralong, pe care o cunosc de câţiva ani şi a cărei părere chiar vreau să o aflu. Aşa că le fur celor de la Realitatea şi cel de-al doilea invitat şi îl provoc la o discuţie (nu se aude şi nu se vede excelent, dar frigul bate calitatea):

Termin interviul şi îmi dau seama că lumea a plecat din Piaţă. Aici, în faţa TNB-ului au mai rămas câteva voci. Aceleaşi lumini ale televiziunilor şi, într-un colţ, acelaşi domn tăcut, pregătit să vină şi mâine, şi poimâine. Îmi dau seama că vocea lui se poate auzi de departe.