Mă gândeam la toţi medicii care au intervenit în cazul arşilor de la Sighetul Marmaţiei.
De fapt, e vorba de toţi medicii din România. Fie că operează pe inimă sau sunt medici de familie, oamenii ăştia nu au voie să greşească. Iar perfecţiunea li se cumpără, în cel mai bun caz, cu 20, 30 de milioane.
Cum ar fi ca greşelile noastre profesionale să omoare oameni?
În blogosferă, se greșește pe rupte. Greșesc bloggeri mici, cu 100 de unici sau ditamai scriitorii cu blogurile abia rezistând sub greutatea bannerelor. Şi de cele mai mult ori nu moare nici măcar orgoliul celui care greşeşte şi nu îşi cere scuze.
De fiecare dată când află că merg pe la câte-un eveniment, mama mă sună şi îmi spune să mă bărbieresc. A doua zi vede pozele pe Facebook şi mă ceartă.
Aşa că prietena Nico de la BORŢUN•OLTEANU s-a gândit să îi facă un cadou mamei mele. Şi vouă: Dacă v-am supărat vreodată, dacă vă enervam în liceu, dacă nu-mi suportaţi faţa sau, pur şi simplu, dacă vă place să faceţi experimente şi nu aveţi un cobai, acum aveţi ocazia să vă răzbunaţi definitiv.
Voi alegeţi cum mă bărbieresc, iar Gillette îmi dă ustensila (cu ocazia asta testez Fusion Proglide Power):
Iată cum va arăta faţa mea în funcţie de votul vostru:
Votarea se încheie miercurea viitoare, 29 februarie, la ora 9.00.
Sâmbătă, 12 februarie, ora 21.30. Primesc un telefon de la Radu Tudoroiu, unul dintre salvatorii despre care vă povesteam aici. Mă anunţă că nu este în Bucureşti, dar Cornel Biciu, împreună cu ceilalţi din clubul Offroad România, pregăteşte o „ieşire” într-un sat din Buzău. Aici nu a ajuns nimeni de când cu ninsorile.
După o oră, îmi căut deja haine prin casă şi confirm prezenţa la 6 dimineaţa, cu o lopată, la Petromul din Dorobanţi.
250 de metri/oră
Duminică dimineaţa. Ora 7 ne prinde într-un depozit de la marginea Bucureştiului, pregâtind cei 250 de saci pentru sinistraţi. În mai puţin de o oră pornim la drum: un convoi de 14 maşini, înarmaţi până în dinţi pentru confruntarea cu nămeţii.
Ne poticnim de câteva ori pe drum, dar maşinile astea sunt făcute să iasă şi din iad. Ajungem la intrare în Scutelnici şi, surpriză!, totul e deszăpezit. Nici gând de izolare, cum am fost avertizaţi. Cerem indicaţii şi ni se spune despre satul Arcanu. Acolo nu a mai ajuns nimeni de două săptămâni.
Şi drumul ne arată de ce. Mergem pe câmp şi înaintăm al naibii de greu. 10, 20 de metri şi apoi maşina se afundă în stratul de zăpadă îngheţată, rămâne suspendată pe punte şi roţile dau în gol. Vine o alta să o scoată, dar după ce reuşeşte, i se întâmplă acelaşi lucru.
E frustrant să vezi că în două ore am înaintat 500 de metri. Se apropie ora 4, aşa că ne hotărâm să renunţăm. În faţa noastră sunt trei maşini, de la care aflăm că au ajuns totuşi în satul izolat şi împart provizii. După alte două ore de chin, ajungem înapoi în satul Scutelnici. Cu ajutorul unor localnici, împărţim alimentele unor familii necăjite.
Trei sandvişuri şi un snickers
S-a întunecat şi ne grăbim să plecăm spre casă. Ni se propune să dormim în primărie şi să plecăm a doua zi, pe lumină. Aflăm însă de codul portocaliu care urmează să intre în vigoare ne dăm seama că o să rămânem mult şi bine în Scutelnici dacă ne prinde vijelia aici. Aşa că plecăm.
După 6 kilometri prin troiene, când pe câmp, când pe drum (pe care îl depistăm după copacii de pe margine), ajungem pe o porţiune de 600 de metri perpendiculari pe direcţia vântului. Pe drum, stratul de zăpadă este de un metru, un metru şi jumătate. Reuşim să ne tragem reciproc vreo 200 de metri şi maşinile încep să cedeze.
Pierdem un troliu. Dăm la lopată şi reuşim să scoatem o maşină, dar dupa 10 metri ne blocăm iar.
Am plecat cu trei sandvişuri şi un snickers la mine. Au trecut 16 ore de când suntem pe drum şi mai am doar snickersul în buzunarul îngheţat: am dat un sandviş şi pe celelalte două le-am mâncat. Dar, în mod ciudat, nu mi-e foame. Încă.
Noaptea pe câmp
Chemăm ajutoarele, dar nimeni nu vine să ne salveze noaptea. Aşa că ne pregătim de culcare, dar cei din maşina mea nu se dau bătuţi. Luăm legătura prin staţie cu celelalte maşini şi ne hotărâm să curăţăm 400 de metri la lopata. Nu avem de gând să dormim şi să nu mişcăm un deget până vin ajutoarele.
În jumătate de oră înaintăm 10-15 metri. Suntem transpiraţi şi începem să ne pierdem speranţa din nou. E mult prea greu, iar zăpada se depune în urma noastră într-un ritm care distruge orice urmă de optimism. Dacă ar sta măcar o oră tot prăpădul ăsta…
Cedăm. Ne întoarcem resemnaţi la maşini şi încercăm să adormim. Depistăm un borcan de zacuscă şi o pâine. Cinci inşi mâncăm din ea cu ruşine, parcă. Sau cu teama că mâine o să fie mai rău.
La 1 noaptea mă trezesc vocile celorlalţi. Vom ieşi să scoatem maşina la lopată: suntem prea departe de ceilalţi şi viscolul ăsta parcă vrea să înghită toată maşina. Reuşesc să mă dezmeticesc şi ies împreună cu şoferul şi încă doi bărbaţi afară. Trec zeci de minute şi reuşim să scoatem maşina. În spatele ei rămâne un crater de peste un metru adâncime.
E primul moment de fericire: văd maşina pornind spre celelalte şi zăpada rezistând sub greutatea ei. Dar nenorocirea albă ne dă o palmă şi gheaţa cedează iar, de data asta mai rău. O roată intră cu totul în zăpadă şi hotărâm să aşteptăm dimineaţa, aşa că adormim epuizaţi cu maşina înclinată.
Salvatorii salvatorilor
Mă trezesc la 6 dimineaţa cu sunetul de staţie în creier şi o voce răguşită: Băi, cine mai are nişte motorină, un litru, doi?
Dimineaţa în câmpul îngheţat începe cu o gură de apă rece (suntem peste 20 de oameni şi avem 5-6 litri de apă la noi) şi pregătirile să ieşim din maşină: fularul peste gură şi gluga pe cap, strânsă bine cu şnurul. Auzim zvonuri că au plecat utilaje spre noi, dar imediat ne sunt infirmate.
Ne dăm seama că încă o zi în câmpul alb nu ne-ar face prea mult bine. Mâncare nu prea mai avem şi nici cu motorina nu stăm excelent. Aşa că începem să scoatem maşinile la lopată şi să le aducem în dreapta drumului, unde depistăm o potecă cu mai puţină zăpadă.
După 5 ore de spart gheaţa şi aruncat zăpada, reuşim să punem toate maşinile pe drumul bun. Şi chiar atunci vedem o volă. Habar n-am cum să descriu sentimentul ăsta. Mă opresc din săpat şi simt cum tot organismul cedează. Îmi tremură genunchii, mă ia o foame cumplită şi încheieturile mele urlă de frig şi umezeală.
Mă duc spre capătul drumului şi scot ciocolata din buzunar. Savurez batonul îngheţat şi îmi opresc un sfert pentru mai tâziu. Habar n-am ce ne mai aşteaptă în satul în care ne vor lăsa utilajele.
La 12 reuşim să plecăm având în faţă o freză şi o volă. Atunci ne dăm seama că oamenii ăştia ne-au salvat realmente viaţa. Chiar şi cu ei deschizându-ne drumul, facem 7 kilometri în 5 ore…
Pe drum aflăm că suntem aşteptaţi de cei de la Realitatea şi un coleg ne spune prin staţie că nu vrea să apară la televizor. Abia ce a vorbit cu maică-sa la telefon şi i-a spus că e la cumpărături. Râdem. Încă mai putem.
Ajungem în Scutelnici la 17.00 şi dăm iama în singurul magazin al satului. Vânzătoarea închide telefonul fiindcă „au venit băieţii cu convoiul umanitar, ăia care au rămas blocaţi în câmp”. Cumpărăm pâini îngheţate, castraveţi muraţi şi toate napolitanele.
Asfaltul şi fericirea
Avem de gând să dormim în sat, fiindcă nu mai putem rezista o noapte în câmp, dar vedem un utilaj întorcându-se dinspre Urziceni. Ne spune că a spart două troiene şi că ar trebui să ne grăbim dacă vrem să ajunge în oraş.
În 30 de secunde, 6 maşini de teren, cu gheaţă prin toate încheieturile aleargă prin satul alb, ca nişte animale înfrigurate şi înfometate după pradă.
Trebuie să ajungem în Urziceni înainte de lăsarea întunericului. Facem 26 de kilometri în 30 de minute (e ciudat cum o stradă unde zăreşti asfaltul poate să te facă aşa fericit).
La intrarea pe DN din Uziceni, ne oprim la barajul poliţiei. Drumul e închis, aşa că încep să sune telefoanele. După 30 de minute, avem prima soluţie: întoarcem maşinile spre Urziceni. Deodată, de pe o stradă lăturalnică, intră în faţa convoiului o maşină de intervenţii a pompierilor. Ne aliniem şi primim comanda să punem luminile de poziţie şi să mergem ordonat.
Ajungem iar la barajul poliţiei, maşina pompierilor opreşte şi primim acordul să trecem. Cei 60 de kilometri pe DN2 sunt o plăcere.
Oprim la intrare în Bucureşti să îmi recuperez lopata. Nu ţin neaparat să o mai iau, dar m-a rugat vecina să o ajut să-şi scoată maşina din parcare: a rămas înzăpezită.
Corina Olteanu are o problemă. Ba nu o mai are, datorită mie.
PR Exec-ul de la BORŢUN•OLTEANU nu mai credea în dragoste. Aşa că a apărut un concurs: convinge-o pe Corina că iubirea există şi poţi câştiga.
Poetul de mine a câştigat cu minunăţiile de mai jos:
Caii vin de se adapă
Oriunde pe valea stearpă,
Râd în soare ploile,
Iarba și culorile:
Negru, blond, intens roșcat,
O muiere de mușcat.
De mușcat și de atins,
Râde cu un ochi prelins.
Așteaptă cu sânul
Gol și-ntins, stăpânul.
Omul, cu putere,
Să rupă-n tăcere
Tricoul și bluza
Elanul și scuza:
Aș dori să fiu convinsă…
Ea scruta cuvintele
Gândul și dorințele
Ziua se-nnopta
Iarba descreștea
Și timpul venea:
Timpul să se nască
A dracu’ mireasă!
Interpretare:
Calu’ e simbolul bărbatului potent. Acesta e însetat. De iubire, amor, tăvăleala. Așa-i de însetat că se duce ”să bea” și din valea stearpă.
Ploile căzând pe timp de soare fecundează pământul, așa cum… așa cum o să vedem mai încolo. Muierea, că e tuciurie, blondină sau ca focu’, ca și păcatul din măr, se mușcă. Nu se gustă, nu se degustă.
Muierea noastră (să-i zicem Corina) râde-plânge (”cu un ochi prelins”) și așteaptă bărbatul puternic, ăl mai cal dintre cai, ăl mai gentleman dintre gentili. Care să facă ce spune și în poezie, că aici nu’s cine știe ce metafore. Doar că, surpriză!, Cado’!, când să fie bucurie și armonie în familie, femeia refuză și Adria și tot și cere dovezi de dragoste.
Și-atunci se produce neprodusul, lumea se cutremură, noaptea se face zi, iarba se întoarce către mama Geea și miracolul dă să iasă: Calu’ o cere, ba o și ia, din nefericire, de nevastă.
Eram mai proşti sau habar nu aveam ce e aia o melodie mişto.
Ori muzica aia avea farmecul ei. Ştiam pe de rost Genius, ne închipuiam făcând sincroanele 3rei Sud Est (nu am înţeles niciodată de ce se scria aşa) şi salivam privind la Candy. Cumpăram casetele şi căutam cu înfrigurare versurile de la nu ştiu care melodie.
Nu aveam Internet, erau doar curiozitatea şi nerăbdarea de a vedea cum sunt celelalte piese de pe album. Sentimente urmate, aproape de fiecare dată, de dezamăgire. Cu excepţia unei piese sau două, casetele erau umplute cu remixuri şi “n”-şpe variante ale hitului.
Ideile bune în Social Media nu ţin doar de suma investită, mijloacele tehnice sau de brandul care le pune în practică.
Un simplu post pe blog poate să arate inventivitate. Cel mai prezent teatru din Social Media de la noi a scris un post în care anunţa toate piesele în care joacă Valentin Mihalache. Găselniţa a fost să înceapă articolul cu un citat din ce scria acum ceva timp Mircea Meşter despre actorul de la Masca.
Se poate şi mai simplu, cu un tweet. O demonstrează destul de des în ultimul timp contul Trenta Pizza. Fraze scurte şi chiar inspirate. În timpul protestelor din Piaţa Revoluţiei, un tweet m-a făcut să le dau follow: “X a a făcut o comandă în Piaţa Universităţii, dar nu îl găsim prin mulţime.” – tweet-ul a fost şters şi l-am citat din memorie. Apoi a urmat altul.
Al treilea exemplu e despre o campanie mai complexă. Tab-ul “Împarte dragoste” de pe Facebook Boromir a prins foarte bine din două motive: folosea bine contextul (Valentine’s Day) şi avea deschidere în offline (cel mai faine declaratii scrise pe wall apăreau pe mediafaţada de la magazinul Cocor).
Probabil nu toate trei vă par geniale. De fapt, nu sunt şi nici nu trebuie să fie.
Relaţia cu un brand în Social Media nu e îndrăgosteală, nu se bazează pe o sclipire de moment o dată în viaţă. Ataşamentul înseamnă constanţă şi originalitate cu fiecare interacţiune între fani sau urmăritori şi brand. Altfel, unfollow, unlike etc.
Asta riscăm să ajungem, dacă nu cumva suntem deja.
43% dintre copiii românilor nu practică nicio activitate sportivă. Procentul e mic, dar se poate şi mai rău: doar 14% dintre copii fac sport în afara orelor de Educaţie Fizică de la şcoală.* Doar 2% dintre copiii românilor sunt înscrişi în cluburi sportive (în ţările nordice procentul celor care practică un sport ajunge la 80%).
În şcolile noastre, încă se face matematică în orele de sport. Nişte inconştienţi au impresia că pentru un olimpic la algebră trebuie să produci pe bandă rulantă handicapaţi motric.
În România, părinţii inconştienţi scot scutiri pe bandă rulantă. Dau bani buni pe ele, iar copilul scapă de orele de educaţie fizică şi se pregăteşte de un viitor luminos: obezitate, boli de inimă şi alte binefaceri ale lipsei sportului.
McDonald’s vinde meniurile de copii în prostie şi ăştia mici învaţă că eşti fericit când mănânci mult, sărat şi cât se poate de prăjit.
Avem un viitor luminos în faţă. Atâta doar că în ritmul ăsta riscăm să nu îl mai prindem.
*Sondajul a fost realizat în decembrie 2011, pe un eşantion repreşentativ de 1039 respondenţi, pentru compania P&G.
În urma acestor rezultate, P&G a lansat, în parteneriat cu Comitetul Olimpic Român, campania “Thank you mom”. Prin aceasta, este sprijinită echipa naţională a României la Jocurile Olimpice de la Londra şi promovată dezvoltarea tinerilor prin sport.
Știu că și ție ți-e greu. Că important e drumul și nu destinația, că experiențele inedite ne fac viața frumoasă (cu condiția ca ineditul să ne lase în viață), dar Let me go home!
Știu că scârțâie și la tine, că ai fost mereu nedreptățit. Știu că lumii rele și călătoare nu-i pasă că e ger sau caniculă. Tu ai treaba cea mai grea: să mergi în țara lucrurilor care nu merg.
Știu cât suferi când țâncii de 10 ani rezolvă problema cu ”un tren pleacă din punctul A și altul din punctul B… când se întâlnesc?”, iar tu nu reușești de 20 de ani fiindcă îți dă cu… întârziere.
Știu toate astea, și să mor călcat de tine dacă nu mi-ești drag, but I wanna go gome:
Acum două săptămâni citeam pe blogul lui Make despre un grup de nebuni care şi-au luat maşinile 4×4 şi au pornit la dezăpezit. Păreau nişte năluci ale zăpezii care apar iarna de nicăieri şi îi salvează pe cei înzăpeziţi de acolo unde nici autorităţile nu ajung.
Am urmărit firul poveştii şi în câteva ore aveam un răspuns pe mail. A doua zi am plecat spre o cafenea cool din centrul capitalei să mă întâlnesc cu doi dintre ei, Radu Tudoroiu şi Cornel Biciu.
Imediat ce facem cunoştinţă şi le spun două cuvinte despre blogul meu, dau drumu’ la reportofon şi îi rog să îmi povestească după cum le pofteşte inima.
Cornel: Uite, cred că ne-ai ales bine. Adică suntem chiar cum zici tu, oamenii ăia care fac nişte lucruri mişto despre care nu scrie şi nu prea vorbeşte nimeni. Eu nu sunt modest, recunosc.
Zâmbesc şi vreau să îi spun că nu au de ce să fie, dar ne întrerupe ospătarul. Cer un ceai şi Cornel îmi zice că trebuie să fie neaparat de iasomie. Omu’ e lider.
Deszăpezirile
Continuă: Să îţi zic cum e cu deszăpezirile. Sunt pe moment. În maxim o oră ne-am strâns şi i-am dat drumu’. Facem un plin şi am plecat. De exemplu, cum a fost miercurea asta (25 ianuarie). Ieşisem la o cafea cu o gagică şi primesc un telefon. După câteva vorbe, văd la televizor care-i treaba şi-i zic: Ia uite ce-i la Afumaţi! Mergem? Şi gata, într-o jumătate de oră ne-am strâns 10 maşini.
Am mers seara şi am făcut ce am putut… printre altele, am deszăpezit şi o maşină de jandarmi, adaugă Radu râzând. A doua zi a fost muncă serioasă. Unul dintre prietenii noştri lucra la un Mega Image şi ne-a chemat că adăpostise nişte oameni acolo. Am mers, i-am luat. Am plecat înspre Giurgiu, Adunaţii Copăceni încolo, am ajuns până la Călugăreni. Vorbisem deja cu poliţia şi deja ştiam unde e mai rău.
Cornel: La întoarcere, am zis, băi, hai să nu lăsăm nimic în urmă. Şi am început să îi leg, să încep să îi scot. Tot ce se putea scoate. Un camion de marfă, o dubă. Ideea este că pe jos era gheaţă de nu puteai să stai în picioare. Şi bătea un vânt! Era îngrozitor. Noi stăteam cu ochelarii de ski pe faţă, cu cagulă.
Păi, cum aveai aderenţă?
Când pierdeam eu aderenţa, trăgea maşina din faţă. Tragem în linie. De fapt, asta e şi modalitatea în care spargem troienele. Băgăm o maşină în faţă, se blochează în zăpadă, o tragem. Exact ca la berbecii cu care rupeau porţile. Şi facem trenuleţ. Că, îţi dai seama, mai rămâne şi următoarea maşină. O scoatem pe aia, şi apoi pe prima. Şi iar spargem…
Cum aţi văzut voi, de acolo, că şi-au făcut treaba autorităţile?
Cine e acolo, îşi făcea treaba ca lumea. Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care nu ne-am băgat şi la Călugăreni. Aveau un program de deszăpezire, vorbeau între ei. Noi, dacă ne-am fi băgat mai mult, îi încurcam.
Cornel: Aici îl contrazic pe Radu. Ei ştiau ce făceau, dar nu exista un om care să ştie să profite de noi. Le era teamă să nu rămânem blocaţi. Dar noi nu riscăm aiurea. De aia nu plec eu cu el şi atât. Ei ştiau mult mai bine unde era nevoie de noi şi nu au ştiut să ne folosească.
Umanitarele
Pe lângă intervenţiile astea rapide, voi mai aveţi nişte obiceiuri foarte sănătoase, aşa.
Cornel: Te referi la Umanitare, da? Aici e poveste lungă.
Îmi place cum pronunţă termenul ăsta, umanitare. E aproape la fel de tehnic ca numele unei piese de maşină. Îmi dă impresia că e unul dintre cele mai bine puse la punct maşinării din lumea asta. Şi chiar e.
Continuă: Clubul de împătimiţi 4×4 este foarte vechi, de prin 93-94. Iar prin ’99 ne-am apucat de umanitare. Mă rog, alţii au pus bazele, noi am venit după. Să-ţi spun cum facem. De două ori pe an, înainte de Crăciun şi Paşte, alegem locurile cele mai greu accesibile din ţara asta (cu ajutorul unor profesori de geografie din grupul nostru) şi plecăm întâi în recunoaştere. Aflăm situaţia locuitorilor din satul repectiv şi apoi punem la punct plecarea.
Totul se face pe banii noştri. Cumpărăm alimente de bază şi tot ce le mai trebuie oamenilor ăstora şi vineri dimineaţa plecăm. Ajungem noaptea, pe cele mai grele trasee posibile (Radu aproape îşi freacă palmele şi mă gândesc că acum s-ar sui în maşină şi ar lua-o peste munţi). A doua zi, cu ajutorul fetelor, punem totul în saci şi ducem oamenilor. Nu vrei să ştii ce satisfacţie poţi să ai…
Un bătrân din Apuseni plângea că a mâncat pentru prima dată în viaţa lui o banană. Iar o băbuţă i-a rugat să o lăse să urce într-o maşină, că nu ştia cum este (zâmbesc şi mă gândesc că şi-a format o părere tare greşită despre ce înseamnă o maşină).
Cornel: Partea frumoasă este că noi căutăm să găsim trasee complicate, grele. În felul ăsta, îmbinăm utilul cu plăcutul. De fapt, nu mai există util. Din punctul nostru de vedere, este doar plăcutul. Imaginile din Deltă, de exemplu, sunt foarte frumoase:
Înainte de plecarea din asezarea izolată, grupul de umanitari 4×4 face un foc de tabără, cumpără doi miei şi… ne încălzim cu un “ceai”, completează şuşotit Cornel, arătând amuzat către reportofon. De fapt, ceiuleţul ăla începe odată cu umanitara. O pălincă bună, Felix vine cu vinu, producţie proprie, şi aşa ajung fetele să mai conducă.
Nişte băieţi cu bani
Citeam despre voi şi cineva vă descria ca fiind nişte nişte băieţi şi fete cu bani…
Cornel: Eu nu mă consider cu bani. De fapt, ce înseamnă să ai bani? Ca să întreţii un agregat îţi trebuie, sincer, bani. Dar pentru mine, mersul pe Dorobanţi e ca să mă întâlnesc cu cineva şi de obicei e pe jos. Da, avem bani, dar eu cred că oamenii din clubul ăsta al nostru au creier mult şi bani destui.
Maşinile alea ale voastre nu prind la gagici. Sunt prea dure.
Cornel: Aşa gândeam şi eu, că nu o să avem succes cu roţi de 38’’, fiindcă oricum nu ştie vreo gagică ce înseamnă astea. Dar atragi intelect şi tipe pasionate.
Dacă te mănâncă în cur să iei piciorul din gaz…
La voi în maşină e cald, e ok la intervenţiile de deszăpezire?
Cornel, scurt: Nu. (râde) La mine, la un moment dat, nu vedeam decât printr-un colţ al parbrizului.
Consumă mult?
Cornel: Cam 12,5 în oraş.Dar când o bagi pe dealurile alea… Acolo nu discutăm. Când am fost cu voluntariatul ăsta extrem (cu deszăpezirea)… în două zile am consumat un rezervor.Cum să-ţi explic eu? Turometrul meu nu stă în stânga. El ştie doar zona dreaptă, acolo unde e roşu.
Şi când o luaţi de nebuni pe munţi?
În unele zone, dacă nu te ţine motorul, e naşpa. Imaginează-ţi aşa: urcare de 2 kilometri. Stânga şi dreapta, hău. E o creastă. Dacă te mănâncă în cur să iei piciorul din gaz sau se întâmplă ceva, ori îi dai repede prin staţie ăluia din spate să intre în tine să te oprească, ori te duci… Ai două variante simple. Şi automat, odată ce ne-am oprit amândoi e nasol. Totul e urcare aşa. Şi împinge palma în sus, la 45 de grade.
Un fel de SMURD
Mă gândeam la o treabă. Voi, semănaţi cu ce era SMURD, păstrând proporţiile, acum vreo 10 ani. V-aţi gândit vreodată că poate deveni instituţionalizată treaba asta?
Cornel: Ne-am gândit, dar ăsta e un hobby. Ţine cont că toţi avem meserii foarte diferite: avocaţi, medici, profesori, patroni, directori etc. Fiecare este destul de ocupat. Ce spui tu este interesant şi fain de pus în practică, dar dacă îţi ocupă mult timp,nu merge. Trebuie să ai din ce trăi.
Deci nu aţi fost niciodată contactaţi de autorităţi? Să fie, de exemplu, o parte din intervenţie subvenţionată? Să vă zică într-o zi: Băi, vă dăm noi motorină şi alimente, voi numai ajutaţi-ne.
Nu. Ne-am dori măcar să ne anunţe unde e nevoie de noi, dar nici asta nu se întâmplă.
Şi totuşi…
Astăzi e prima oară când ne-a sunat un maior din poliţie şi ne-a zis că e situaţie de urgenţă, să îi lăsăm două numere de telefon, în caz că au nevoie, să ne sune. Ne ştiau de la o emisiune în care am zis că vrem să fim contactaţi de autorităţi ca să ajutăm.
Radu: Mai sunt şi ăia cu ochelari de cal. În Deltă, de exemmplu. Ploua, eram rupţi, nu ne mai ardea de nimic. La câţiva kilometri de la plecare, în drum spre Deltă, ne opreşte căpitănia portului. Ne-au dat nişte amenzi. Putea să zică: stai mă, că e un convoi umanitar, lasă-i să îşi facă treabă.
Cornel: Cum ar spune prietena noastră, „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”.
Românu’?
Românu’ nu ar mişca nimic. Erau cazurile alea de oameni blocaţi la 1 kilometru de sat şi aşteptau să fie savaţi de jandarmi.
Cornel: Findcă românii sunt foarte comozi şi preferă să stea în maşini. Am văzut multe cazuri aşa. Dar e şi faptul că nu se confruntă cu astfel de situaţii. De asta, e şi suspect pentru ei că vrea cineva să îl ajute. Mulţi dintre cei pe care i-am tras se uitau la mine ciudat.
Da, se mai întâmplă
Vi s-a întâmplat să vă răsturnaţi la vreo umanitară, chestii mai complicate?
Da, se mai întâmplă.
Radu şi Cornel zâmbesc. Se mai întâmplă ca lucrurile să nu meargă perfect. Maşinile se mai răstoarnă, străzile râmân uneori înzăpezite. Şi tot aşa, sunt bătrâni în vârful muntelui care au câteodată nevoie de ajutor.
Din fericire pentru ei şi pentru lumea în care normalul a început să pară extraordinar, se mai întâmplă şi să existe oameni care ajută necondiţionat. Pur şi simplu.
Mafia a cuprins Facebook mai ceva ca molima coborâtă asupra vitelor Egiptului.
Like-uri, share-uri, comentarii, certuri, regulamente schimbate, înjurături ca la login-ul Facebook-ului, rupturi de prietenii virtuale, toate pentru un mixer sau o ciocolată care expiră peste o săptămână.
Concursomanii ne conduc viața și brandurile, de la ei ne luăm salariile și lor le dăm premiile noastre cele de toate zilele și toți clienții. Ei ne râd în față de pe cele 100 de conturi false cu care dau like-uri narcisiste la propriile comentarii. Ei sunt blestemul (ne)specialiștilor în social media și celor care vor să câștige un premiu cinstit pe rețeaua lui Zuckerberg.
Dar STOP! E timpul ca mafia Facebook-ului să moară. Iat-o pe cea care va face ordine în estul virtual:
Și iată ultimele mesaje primite de subsemnatul de la domnișoara în cauză:
E clar: În Facebook e ca în politică: toți îs niște mafioți. Trebuie să ieșim în stradă!
Ne urnim greu. Când suntem hotărâți să pornim la treabă, dăm în gol. De multe ori ne culcăm la pământ.
Odată porniți, ne dăm cu stângu’n dreptu’. Ne crăcănăm ușor, iar când e de alunecat o luăm în direcția greșită și nu ne mai poate opri nimeni.
Alunecăm pe gheață de când ne știm. Apoi ne plângem de milă și dăm vina pe altcineva, altceva, orice, dar nu ghetele noastre proaste. Fie că suntem zgârciți și le-am luat pe cele mai ieftine, fie că sunt românești.
Mă-ta pe gheață! Înjurăm des și ne lamentăm: Treaba nu merge. Nu știu ce s-a întâmplat. S-a stricat.
Bate tot timpul vântul schimbării, dar noi mergem și facem pipi contra lui.
De când ne știm ne plângem de frig, gheață și vânt. Ne place soarele și trăim cu speranța că se va face cald ca să batem fieru’.
Mai am vreo 60 de ani de locuit în ţara asta. Cu puţin noroc. Şi cred că o să-i trăiesc pe toţi aici. Cel puţin acum, în momentul ăsta, nu plec din România pentru că:
Îmi place să vizitez ţări mai curate decât cea în care trăiesc. Cum ar fi să locuiesc în Germania şi să-mi fac concediile pe malul Dâmboviţei?
Combinaţia asta de leneşi şi gospodari, primitori şi primitivi, mândri şi fără motiv îmi pare că mi se potriveşte de minune.
Româncele sunt mai frumoase decât altele în comparaţie cu românii decât alţii. Ale noastre nu au de unde alege, deci, băieţi, e de stat. Suntem în avantaj.
Am familie, prieteni, loc de muncă, datorii, criză aici. De niciunele nu vreau să scap fiindcă vin la pachet.
Dacă nici în ţara asta nu o să se vadă progresul înseamnă că el nu există. Sau a fost furat, sau e prea scump şi nu ni-l permitem.
România este singura ţară comparată cu o grădină, e mare şi, deşi mi-e teamă că proştii sunt ăia care NU sar gardul, mai rămân pe aici. Vreo 60 de ani, cu un pic de noroc.
În aprilie se va lansa Zonga, un serviciu românesc de streaming de muzică. Mai simplu spus, vei putea asculta cel mai mare volum de muzică online sau, în schimbul unei sume de 3-5 euro/ lună, şi offline (pe telefon, de exemplu).
În varianta Beta, restrânse pentru un număr de 500 de oameni, site-ul şi aplicaţia Zonga s-au lansat deja. După cum declară Sergiu Biriş, “corcodil şef la Trilulilu”, serviciul este în stadiu în care colectează feed-back şi se îmbunătăţeşte.
Câteva date interesante despre Zonga:
Muzica vine dintr-un parteneriat cu toate cele 4 mari case de discuri (Universal Music, Sony Music, Warner Music, EMI) – premieră naţională;
La finalul anului se aşteaptă 150.000 de înscrişi (câţi dintre ei vor plăti abonamentul lunar de 3-5 euro rămâne de văzut);
În momentul lansării pe site vor exista 1,5 milioane de melodii;
Datorită interconectării cu Facebook, Youtube şi Trilulilu, îţi vei putea urmări prietenii, inclusiv ce ascultă ei;
Dacă eşti interesat să primeşti o invitaţie şi să experimentezi serviciul înaintea celorlalţi, dă-mi un semn aici sau pe mail (am 3 invitaţii disponibile);
Varianta Beta s-a lansat în cadrul unei petreceri foarte reuşite, care a făcut buzz serios în social media: ziuaz. Problema e că până în aprilie apele o să se liniştească şi investiţia în promovare trebuie să înceapă de la (aproape) 0.
Întrebarea de 100 de puncte: În aprilie o să avem petrecere #ziuazonga ?
Nu sunteţi mulţi. Dar clar mult mai mulţi decât acum câteva luni.
11.000 dintre voi mă citesc lunar. Nu e cifră mare, dar mie tot mi se pare enorm.
Ce căutaţi voi în casa mea, oameni buni? Vă place de mine sau ce scriu? Râdeţi de prostiile debitate de autor sau găsiţi cine ştie ce profunzimi pe aici?
De-o fi una, de-o fi alta, eu vă mulţumesc că îmi călcaţi pragul virtual şi sper să am odată atâţia bani încât să vă bag cu forţa într-un bar şi să vă dau de băut până spuneţi că tunaru.ro e cel mai tare.
Pentru că, deocamdată, nu am banii ăştia, o să vă răsplătesc cu nişte articole un pic mai deosebite în perioada următoare. Indiciu: super-eroii deszăpezirilor.
Ce se ştie despre Second Life este că e jocul celor fără viaţă. Şi, într-o oarecare măsură, se ştie bine.
Ce se poate face cu Second Life-ul, ei bine, aici ţine de creativitatea companiilor. De exemplu, Languagelab, un proiect specializat în educaţia online, abia ce a lansat prima platformă virtuală de învăţare a limbii engleze de către români.
English City, locul în care înveţi engleza “fără profesor”, este o insuliţă izolată din Second Life. Pentru că metoda principală de învăţare este interacţiunea, oraşul oferă situaţii reale în care poţi conversa cu oameni reali.
Preţurile pentru abonamente sunt între 139 şi 349 lei pe lună (aici afli detalii), iar tipurile de studiu se concretizează în 3 module: Curs de engleză generală, Market Leader Live şi Program de pregătire pentru IELTS.
Iphone, Samsung, tablete, netbookuri şi ce mai vreţi voi, pe o parte.
Pe de alta, invenţiile unui indian pe nume Pranav Mistry (website). Sixth Sense, una dintre cele mai tari tehnologii de care am auzit vreodată, este invenţia lui. Pe scurt, e vorba despre o interfaţă care integrează perfect digitalul în lumea fizică şi invers.
O carte interesantă în biblioteca din faţa ta? Camera montată pe capul tău vede, transmite calculatorului care citeşte titlul şi caută recenzii. Aceestea îţi sunt proiectate de un mini-proiector pe prima pagină a cărţii sau în palmă.
Invenţia lui Pranav transformă utilizatorul într-un dirijor care are capacitatea de a folosi maximum din informaţia disponibilă pe web în interacţiunea cu orice element fizic. Trebuie să vedeţi exemplele din video-ul de mai jos şi, mai ales finalul: software-ul din spatele Sixth Sense va fi gratuit.
Video-ul şi invenţia nu sunt noi, dar mi se pare că au un potenţial enorm. Pranav mai are şi alte invenţii geniale. Una dintre cele mai tari este Sparsh.
Cum ar fi să mergi liniştit pe stradă şi să te lovească în moalele capului, mai ceva ca Little Boy la Hiroshima? Să se adune lumea în jurul tău ca la spectacol şi toţi să se minuneze cu ochii mari şi rotunzi şi gura ovală ca mingea şutată din desene animate.
Ce l-o pălit pe bietul/ biata? Ce-o fost aia de-o căzut ca fulgeru şi i-o secerat mersul agale?
Câţiva vor vorbi despre gheaţă, dar bătrânii înţelepţi vor desfiinţa într-o clipă zvonurile. Asta nu e gheaţă, asta seamănă, dar nu e nici la înfăţişare, nici la miros şi, mai ales, nici la scriere gheaţă.
Şi atunci i-ar salva din prăpastia nedumeririi afişul de lângă cel făcut una cu pământul:
Păi şi el de unde să ştie, săracul, de ce să se ferească dacă nu ştia ce-i aia GHIAŢĂ?
PS: Clădirea Universităţii este încercuită de anunţurile astea mai ceva ca Sarmisegetuza de romanii răi şi degrabă populatori.
PS2: Cineva de la Universitate a citit articolul meu și se pare că a corectat greșeala. Iată și dovada:
Mulțumesc de fotografie, Diana Diaconescu. Și bravo celor care s-au mișcat așa repede.
De vreo 6 luni stau în chirie la o casă de prin centrul bogat al Bucureştiului. Nu zic exact unde, că vin fanele la uşă.
Şi în fiecare lună descopăr noi animale de curte. Ultimul a fost Buci (da, aşa se scrie), un câine frumos rău care a fost luat de proprietari şi dus departe (posibil într-un tărâm fermecat, cu multă verdeaţă şi animale cu cerc pe cap ).
Acum câteva zile, când ieşeam din casă, am văzut nişte urme de pisică pe pervazul geamului de la baie. Deci aveam un spion. Aseară mă pregăteam să ies din casă şi am intrat în baie să verific dacă e închisă lumină, când am prins-o pe infractoare: cu labele pe pervaz, ochii mari şi capul vărgat.
Bineînţeles că a folosit mişcări din arsenalul pisicesc să dispară, dar când am ieşit afară ne-am întâlnit pe teren neutru. Aşa că s-a apropiat de mine şi a început să facă precum bunica (adică să toarcă). Aşadar, suntem prieteni.
Dacă e băiat, e clar: îl va chema Gandhi. Dar dacă felina e muiere? Cum să o cheme?
Cine sapă groapa altuia, face febră musculară. Nu era nici aşa.
Gata! Ştiu: Cine fură azi un ou, se antrenează pentr-un bou. Nu. E mult mai simplu:
Faceţi sport, fraţilor!
Alergaţi de plăcere, ca bezmeticii, puneţi-vă oasele alea amorţite în mişcare, trageţi de articulaţii până vă iau toate fierbinţelele. Umblaţi, alergaţi după o minge până vă iau foc tălpile şi vă curge transpiraţia ca Niagara.
Faceţi sport, fraţilor!
Lăsaţi-l naibii de serviciu şi evadaţi din birouri. Rupeţi pământul sub voi, pedalaţi până vă ies ochii din orbite, daţi-vă suflul pentru mişcare. Transpiraţi, fraţilor, transpiraţi!
Aşa cum am făcut eu azi, de abia îmi târâi leşu’ obosit prin casă. Da, pe frigu ăsta, am jucat două ore de fotbal. DOUĂ ORE. Şi e bine tare.
Momentul sponsorului:
Invitaţia la fotbal a venit de la Head&Shoulders care, cu ajutorul lui Dani Coman, a lansat echipa FC Freshness. Ia uite-i ce bine le şade în prosoape (momentul fetelor, normal):
Mă gândeam la toţi medicii care au intervenit în cazul arşilor de la Sighetul Marmaţiei.
Pierdem un troliu. Dăm la lopată şi reuşim să scoatem o maşină, dar dupa 10 metri ne blocăm iar.
