Mă gândeam la toţi medicii care au intervenit în cazul arşilor de la Sighetul Marmaţiei.
De fapt, e vorba de toţi medicii din România. Fie că operează pe inimă sau sunt medici de familie, oamenii ăştia nu au voie să greşească. Iar perfecţiunea li se cumpără, în cel mai bun caz, cu 20, 30 de milioane.
Cum ar fi ca greşelile noastre profesionale să omoare oameni?
În blogosferă, se greșește pe rupte. Greșesc bloggeri mici, cu 100 de unici sau ditamai scriitorii cu blogurile abia rezistând sub greutatea bannerelor. Şi de cele mai mult ori nu moare nici măcar orgoliul celui care greşeşte şi nu îşi cere scuze.
Corina Olteanu are o problemă. Ba nu o mai are, datorită mie.
PR Exec-ul de la BORŢUN•OLTEANU nu mai credea în dragoste. Aşa că a apărut un concurs: convinge-o pe Corina că iubirea există şi poţi câştiga.
Poetul de mine a câştigat cu minunăţiile de mai jos:
Caii vin de se adapă
Oriunde pe valea stearpă,
Râd în soare ploile,
Iarba și culorile:
Negru, blond, intens roșcat,
O muiere de mușcat.
De mușcat și de atins,
Râde cu un ochi prelins.
Așteaptă cu sânul
Gol și-ntins, stăpânul.
Omul, cu putere,
Să rupă-n tăcere
Tricoul și bluza
Elanul și scuza:
Aș dori să fiu convinsă…
Ea scruta cuvintele
Gândul și dorințele
Ziua se-nnopta
Iarba descreștea
Și timpul venea:
Timpul să se nască
A dracu’ mireasă!
Interpretare:
Calu’ e simbolul bărbatului potent. Acesta e însetat. De iubire, amor, tăvăleala. Așa-i de însetat că se duce ”să bea” și din valea stearpă.
Ploile căzând pe timp de soare fecundează pământul, așa cum… așa cum o să vedem mai încolo. Muierea, că e tuciurie, blondină sau ca focu’, ca și păcatul din măr, se mușcă. Nu se gustă, nu se degustă.
Muierea noastră (să-i zicem Corina) râde-plânge (”cu un ochi prelins”) și așteaptă bărbatul puternic, ăl mai cal dintre cai, ăl mai gentleman dintre gentili. Care să facă ce spune și în poezie, că aici nu’s cine știe ce metafore. Doar că, surpriză!, Cado’!, când să fie bucurie și armonie în familie, femeia refuză și Adria și tot și cere dovezi de dragoste.
Și-atunci se produce neprodusul, lumea se cutremură, noaptea se face zi, iarba se întoarce către mama Geea și miracolul dă să iasă: Calu’ o cere, ba o și ia, din nefericire, de nevastă.
Asta riscăm să ajungem, dacă nu cumva suntem deja.
43% dintre copiii românilor nu practică nicio activitate sportivă. Procentul e mic, dar se poate şi mai rău: doar 14% dintre copii fac sport în afara orelor de Educaţie Fizică de la şcoală.* Doar 2% dintre copiii românilor sunt înscrişi în cluburi sportive (în ţările nordice procentul celor care practică un sport ajunge la 80%).
În şcolile noastre, încă se face matematică în orele de sport. Nişte inconştienţi au impresia că pentru un olimpic la algebră trebuie să produci pe bandă rulantă handicapaţi motric.
În România, părinţii inconştienţi scot scutiri pe bandă rulantă. Dau bani buni pe ele, iar copilul scapă de orele de educaţie fizică şi se pregăteşte de un viitor luminos: obezitate, boli de inimă şi alte binefaceri ale lipsei sportului.
McDonald’s vinde meniurile de copii în prostie şi ăştia mici învaţă că eşti fericit când mănânci mult, sărat şi cât se poate de prăjit.
Avem un viitor luminos în faţă. Atâta doar că în ritmul ăsta riscăm să nu îl mai prindem.
*Sondajul a fost realizat în decembrie 2011, pe un eşantion repreşentativ de 1039 respondenţi, pentru compania P&G.
În urma acestor rezultate, P&G a lansat, în parteneriat cu Comitetul Olimpic Român, campania “Thank you mom”. Prin aceasta, este sprijinită echipa naţională a României la Jocurile Olimpice de la Londra şi promovată dezvoltarea tinerilor prin sport.
Știu că și ție ți-e greu. Că important e drumul și nu destinația, că experiențele inedite ne fac viața frumoasă (cu condiția ca ineditul să ne lase în viață), dar Let me go home!
Știu că scârțâie și la tine, că ai fost mereu nedreptățit. Știu că lumii rele și călătoare nu-i pasă că e ger sau caniculă. Tu ai treaba cea mai grea: să mergi în țara lucrurilor care nu merg.
Știu cât suferi când țâncii de 10 ani rezolvă problema cu ”un tren pleacă din punctul A și altul din punctul B… când se întâlnesc?”, iar tu nu reușești de 20 de ani fiindcă îți dă cu… întârziere.
Știu toate astea, și să mor călcat de tine dacă nu mi-ești drag, but I wanna go gome:
Acum două săptămâni citeam pe blogul lui Make despre un grup de nebuni care şi-au luat maşinile 4×4 şi au pornit la dezăpezit. Păreau nişte năluci ale zăpezii care apar iarna de nicăieri şi îi salvează pe cei înzăpeziţi de acolo unde nici autorităţile nu ajung.
Am urmărit firul poveştii şi în câteva ore aveam un răspuns pe mail. A doua zi am plecat spre o cafenea cool din centrul capitalei să mă întâlnesc cu doi dintre ei, Radu Tudoroiu şi Cornel Biciu.
Imediat ce facem cunoştinţă şi le spun două cuvinte despre blogul meu, dau drumu’ la reportofon şi îi rog să îmi povestească după cum le pofteşte inima.
Cornel: Uite, cred că ne-ai ales bine. Adică suntem chiar cum zici tu, oamenii ăia care fac nişte lucruri mişto despre care nu scrie şi nu prea vorbeşte nimeni. Eu nu sunt modest, recunosc.
Zâmbesc şi vreau să îi spun că nu au de ce să fie, dar ne întrerupe ospătarul. Cer un ceai şi Cornel îmi zice că trebuie să fie neaparat de iasomie. Omu’ e lider.
Deszăpezirile
Continuă: Să îţi zic cum e cu deszăpezirile. Sunt pe moment. În maxim o oră ne-am strâns şi i-am dat drumu’. Facem un plin şi am plecat. De exemplu, cum a fost miercurea asta (25 ianuarie). Ieşisem la o cafea cu o gagică şi primesc un telefon. După câteva vorbe, văd la televizor care-i treaba şi-i zic: Ia uite ce-i la Afumaţi! Mergem? Şi gata, într-o jumătate de oră ne-am strâns 10 maşini.
Am mers seara şi am făcut ce am putut… printre altele, am deszăpezit şi o maşină de jandarmi, adaugă Radu râzând. A doua zi a fost muncă serioasă. Unul dintre prietenii noştri lucra la un Mega Image şi ne-a chemat că adăpostise nişte oameni acolo. Am mers, i-am luat. Am plecat înspre Giurgiu, Adunaţii Copăceni încolo, am ajuns până la Călugăreni. Vorbisem deja cu poliţia şi deja ştiam unde e mai rău.
Cornel: La întoarcere, am zis, băi, hai să nu lăsăm nimic în urmă. Şi am început să îi leg, să încep să îi scot. Tot ce se putea scoate. Un camion de marfă, o dubă. Ideea este că pe jos era gheaţă de nu puteai să stai în picioare. Şi bătea un vânt! Era îngrozitor. Noi stăteam cu ochelarii de ski pe faţă, cu cagulă.
Păi, cum aveai aderenţă?
Când pierdeam eu aderenţa, trăgea maşina din faţă. Tragem în linie. De fapt, asta e şi modalitatea în care spargem troienele. Băgăm o maşină în faţă, se blochează în zăpadă, o tragem. Exact ca la berbecii cu care rupeau porţile. Şi facem trenuleţ. Că, îţi dai seama, mai rămâne şi următoarea maşină. O scoatem pe aia, şi apoi pe prima. Şi iar spargem…
Cum aţi văzut voi, de acolo, că şi-au făcut treaba autorităţile?
Cine e acolo, îşi făcea treaba ca lumea. Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care nu ne-am băgat şi la Călugăreni. Aveau un program de deszăpezire, vorbeau între ei. Noi, dacă ne-am fi băgat mai mult, îi încurcam.
Cornel: Aici îl contrazic pe Radu. Ei ştiau ce făceau, dar nu exista un om care să ştie să profite de noi. Le era teamă să nu rămânem blocaţi. Dar noi nu riscăm aiurea. De aia nu plec eu cu el şi atât. Ei ştiau mult mai bine unde era nevoie de noi şi nu au ştiut să ne folosească.
Umanitarele
Pe lângă intervenţiile astea rapide, voi mai aveţi nişte obiceiuri foarte sănătoase, aşa.
Cornel: Te referi la Umanitare, da? Aici e poveste lungă.
Îmi place cum pronunţă termenul ăsta, umanitare. E aproape la fel de tehnic ca numele unei piese de maşină. Îmi dă impresia că e unul dintre cele mai bine puse la punct maşinării din lumea asta. Şi chiar e.
Continuă: Clubul de împătimiţi 4×4 este foarte vechi, de prin 93-94. Iar prin ’99 ne-am apucat de umanitare. Mă rog, alţii au pus bazele, noi am venit după. Să-ţi spun cum facem. De două ori pe an, înainte de Crăciun şi Paşte, alegem locurile cele mai greu accesibile din ţara asta (cu ajutorul unor profesori de geografie din grupul nostru) şi plecăm întâi în recunoaştere. Aflăm situaţia locuitorilor din satul repectiv şi apoi punem la punct plecarea.
Totul se face pe banii noştri. Cumpărăm alimente de bază şi tot ce le mai trebuie oamenilor ăstora şi vineri dimineaţa plecăm. Ajungem noaptea, pe cele mai grele trasee posibile (Radu aproape îşi freacă palmele şi mă gândesc că acum s-ar sui în maşină şi ar lua-o peste munţi). A doua zi, cu ajutorul fetelor, punem totul în saci şi ducem oamenilor. Nu vrei să ştii ce satisfacţie poţi să ai…
Un bătrân din Apuseni plângea că a mâncat pentru prima dată în viaţa lui o banană. Iar o băbuţă i-a rugat să o lăse să urce într-o maşină, că nu ştia cum este (zâmbesc şi mă gândesc că şi-a format o părere tare greşită despre ce înseamnă o maşină).
Cornel: Partea frumoasă este că noi căutăm să găsim trasee complicate, grele. În felul ăsta, îmbinăm utilul cu plăcutul. De fapt, nu mai există util. Din punctul nostru de vedere, este doar plăcutul. Imaginile din Deltă, de exemplu, sunt foarte frumoase:
Înainte de plecarea din asezarea izolată, grupul de umanitari 4×4 face un foc de tabără, cumpără doi miei şi… ne încălzim cu un “ceai”, completează şuşotit Cornel, arătând amuzat către reportofon. De fapt, ceiuleţul ăla începe odată cu umanitara. O pălincă bună, Felix vine cu vinu, producţie proprie, şi aşa ajung fetele să mai conducă.
Nişte băieţi cu bani
Citeam despre voi şi cineva vă descria ca fiind nişte nişte băieţi şi fete cu bani…
Cornel: Eu nu mă consider cu bani. De fapt, ce înseamnă să ai bani? Ca să întreţii un agregat îţi trebuie, sincer, bani. Dar pentru mine, mersul pe Dorobanţi e ca să mă întâlnesc cu cineva şi de obicei e pe jos. Da, avem bani, dar eu cred că oamenii din clubul ăsta al nostru au creier mult şi bani destui.
Maşinile alea ale voastre nu prind la gagici. Sunt prea dure.
Cornel: Aşa gândeam şi eu, că nu o să avem succes cu roţi de 38’’, fiindcă oricum nu ştie vreo gagică ce înseamnă astea. Dar atragi intelect şi tipe pasionate.
Dacă te mănâncă în cur să iei piciorul din gaz…
La voi în maşină e cald, e ok la intervenţiile de deszăpezire?
Cornel, scurt: Nu. (râde) La mine, la un moment dat, nu vedeam decât printr-un colţ al parbrizului.
Consumă mult?
Cornel: Cam 12,5 în oraş.Dar când o bagi pe dealurile alea… Acolo nu discutăm. Când am fost cu voluntariatul ăsta extrem (cu deszăpezirea)… în două zile am consumat un rezervor.Cum să-ţi explic eu? Turometrul meu nu stă în stânga. El ştie doar zona dreaptă, acolo unde e roşu.
Şi când o luaţi de nebuni pe munţi?
În unele zone, dacă nu te ţine motorul, e naşpa. Imaginează-ţi aşa: urcare de 2 kilometri. Stânga şi dreapta, hău. E o creastă. Dacă te mănâncă în cur să iei piciorul din gaz sau se întâmplă ceva, ori îi dai repede prin staţie ăluia din spate să intre în tine să te oprească, ori te duci… Ai două variante simple. Şi automat, odată ce ne-am oprit amândoi e nasol. Totul e urcare aşa. Şi împinge palma în sus, la 45 de grade.
Un fel de SMURD
Mă gândeam la o treabă. Voi, semănaţi cu ce era SMURD, păstrând proporţiile, acum vreo 10 ani. V-aţi gândit vreodată că poate deveni instituţionalizată treaba asta?
Cornel: Ne-am gândit, dar ăsta e un hobby. Ţine cont că toţi avem meserii foarte diferite: avocaţi, medici, profesori, patroni, directori etc. Fiecare este destul de ocupat. Ce spui tu este interesant şi fain de pus în practică, dar dacă îţi ocupă mult timp,nu merge. Trebuie să ai din ce trăi.
Deci nu aţi fost niciodată contactaţi de autorităţi? Să fie, de exemplu, o parte din intervenţie subvenţionată? Să vă zică într-o zi: Băi, vă dăm noi motorină şi alimente, voi numai ajutaţi-ne.
Nu. Ne-am dori măcar să ne anunţe unde e nevoie de noi, dar nici asta nu se întâmplă.
Şi totuşi…
Astăzi e prima oară când ne-a sunat un maior din poliţie şi ne-a zis că e situaţie de urgenţă, să îi lăsăm două numere de telefon, în caz că au nevoie, să ne sune. Ne ştiau de la o emisiune în care am zis că vrem să fim contactaţi de autorităţi ca să ajutăm.
Radu: Mai sunt şi ăia cu ochelari de cal. În Deltă, de exemmplu. Ploua, eram rupţi, nu ne mai ardea de nimic. La câţiva kilometri de la plecare, în drum spre Deltă, ne opreşte căpitănia portului. Ne-au dat nişte amenzi. Putea să zică: stai mă, că e un convoi umanitar, lasă-i să îşi facă treabă.
Cornel: Cum ar spune prietena noastră, „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”.
Românu’?
Românu’ nu ar mişca nimic. Erau cazurile alea de oameni blocaţi la 1 kilometru de sat şi aşteptau să fie savaţi de jandarmi.
Cornel: Findcă românii sunt foarte comozi şi preferă să stea în maşini. Am văzut multe cazuri aşa. Dar e şi faptul că nu se confruntă cu astfel de situaţii. De asta, e şi suspect pentru ei că vrea cineva să îl ajute. Mulţi dintre cei pe care i-am tras se uitau la mine ciudat.
Da, se mai întâmplă
Vi s-a întâmplat să vă răsturnaţi la vreo umanitară, chestii mai complicate?
Da, se mai întâmplă.
Radu şi Cornel zâmbesc. Se mai întâmplă ca lucrurile să nu meargă perfect. Maşinile se mai răstoarnă, străzile râmân uneori înzăpezite. Şi tot aşa, sunt bătrâni în vârful muntelui care au câteodată nevoie de ajutor.
Din fericire pentru ei şi pentru lumea în care normalul a început să pară extraordinar, se mai întâmplă şi să existe oameni care ajută necondiţionat. Pur şi simplu.
Ne urnim greu. Când suntem hotărâți să pornim la treabă, dăm în gol. De multe ori ne culcăm la pământ.
Odată porniți, ne dăm cu stângu’n dreptu’. Ne crăcănăm ușor, iar când e de alunecat o luăm în direcția greșită și nu ne mai poate opri nimeni.
Alunecăm pe gheață de când ne știm. Apoi ne plângem de milă și dăm vina pe altcineva, altceva, orice, dar nu ghetele noastre proaste. Fie că suntem zgârciți și le-am luat pe cele mai ieftine, fie că sunt românești.
Mă-ta pe gheață! Înjurăm des și ne lamentăm: Treaba nu merge. Nu știu ce s-a întâmplat. S-a stricat.
Bate tot timpul vântul schimbării, dar noi mergem și facem pipi contra lui.
De când ne știm ne plângem de frig, gheață și vânt. Ne place soarele și trăim cu speranța că se va face cald ca să batem fieru’.
Mai am vreo 60 de ani de locuit în ţara asta. Cu puţin noroc. Şi cred că o să-i trăiesc pe toţi aici. Cel puţin acum, în momentul ăsta, nu plec din România pentru că:
Îmi place să vizitez ţări mai curate decât cea în care trăiesc. Cum ar fi să locuiesc în Germania şi să-mi fac concediile pe malul Dâmboviţei?
Combinaţia asta de leneşi şi gospodari, primitori şi primitivi, mândri şi fără motiv îmi pare că mi se potriveşte de minune.
Româncele sunt mai frumoase decât altele în comparaţie cu românii decât alţii. Ale noastre nu au de unde alege, deci, băieţi, e de stat. Suntem în avantaj.
Am familie, prieteni, loc de muncă, datorii, criză aici. De niciunele nu vreau să scap fiindcă vin la pachet.
Dacă nici în ţara asta nu o să se vadă progresul înseamnă că el nu există. Sau a fost furat, sau e prea scump şi nu ni-l permitem.
România este singura ţară comparată cu o grădină, e mare şi, deşi mi-e teamă că proştii sunt ăia care NU sar gardul, mai rămân pe aici. Vreo 60 de ani, cu un pic de noroc.
Nu sunteţi mulţi. Dar clar mult mai mulţi decât acum câteva luni.
11.000 dintre voi mă citesc lunar. Nu e cifră mare, dar mie tot mi se pare enorm.
Ce căutaţi voi în casa mea, oameni buni? Vă place de mine sau ce scriu? Râdeţi de prostiile debitate de autor sau găsiţi cine ştie ce profunzimi pe aici?
De-o fi una, de-o fi alta, eu vă mulţumesc că îmi călcaţi pragul virtual şi sper să am odată atâţia bani încât să vă bag cu forţa într-un bar şi să vă dau de băut până spuneţi că tunaru.ro e cel mai tare.
Pentru că, deocamdată, nu am banii ăştia, o să vă răsplătesc cu nişte articole un pic mai deosebite în perioada următoare. Indiciu: super-eroii deszăpezirilor.
Iphone, Samsung, tablete, netbookuri şi ce mai vreţi voi, pe o parte.
Pe de alta, invenţiile unui indian pe nume Pranav Mistry (website). Sixth Sense, una dintre cele mai tari tehnologii de care am auzit vreodată, este invenţia lui. Pe scurt, e vorba despre o interfaţă care integrează perfect digitalul în lumea fizică şi invers.
O carte interesantă în biblioteca din faţa ta? Camera montată pe capul tău vede, transmite calculatorului care citeşte titlul şi caută recenzii. Aceestea îţi sunt proiectate de un mini-proiector pe prima pagină a cărţii sau în palmă.
Invenţia lui Pranav transformă utilizatorul într-un dirijor care are capacitatea de a folosi maximum din informaţia disponibilă pe web în interacţiunea cu orice element fizic. Trebuie să vedeţi exemplele din video-ul de mai jos şi, mai ales finalul: software-ul din spatele Sixth Sense va fi gratuit.
Video-ul şi invenţia nu sunt noi, dar mi se pare că au un potenţial enorm. Pranav mai are şi alte invenţii geniale. Una dintre cele mai tari este Sparsh.
Cum ar fi să mergi liniştit pe stradă şi să te lovească în moalele capului, mai ceva ca Little Boy la Hiroshima? Să se adune lumea în jurul tău ca la spectacol şi toţi să se minuneze cu ochii mari şi rotunzi şi gura ovală ca mingea şutată din desene animate.
Ce l-o pălit pe bietul/ biata? Ce-o fost aia de-o căzut ca fulgeru şi i-o secerat mersul agale?
Câţiva vor vorbi despre gheaţă, dar bătrânii înţelepţi vor desfiinţa într-o clipă zvonurile. Asta nu e gheaţă, asta seamănă, dar nu e nici la înfăţişare, nici la miros şi, mai ales, nici la scriere gheaţă.
Şi atunci i-ar salva din prăpastia nedumeririi afişul de lângă cel făcut una cu pământul:
Păi şi el de unde să ştie, săracul, de ce să se ferească dacă nu ştia ce-i aia GHIAŢĂ?
PS: Clădirea Universităţii este încercuită de anunţurile astea mai ceva ca Sarmisegetuza de romanii răi şi degrabă populatori.
PS2: Cineva de la Universitate a citit articolul meu și se pare că a corectat greșeala. Iată și dovada:
Mulțumesc de fotografie, Diana Diaconescu. Și bravo celor care s-au mișcat așa repede.
De vreo 6 luni stau în chirie la o casă de prin centrul bogat al Bucureştiului. Nu zic exact unde, că vin fanele la uşă.
Şi în fiecare lună descopăr noi animale de curte. Ultimul a fost Buci (da, aşa se scrie), un câine frumos rău care a fost luat de proprietari şi dus departe (posibil într-un tărâm fermecat, cu multă verdeaţă şi animale cu cerc pe cap ).
Acum câteva zile, când ieşeam din casă, am văzut nişte urme de pisică pe pervazul geamului de la baie. Deci aveam un spion. Aseară mă pregăteam să ies din casă şi am intrat în baie să verific dacă e închisă lumină, când am prins-o pe infractoare: cu labele pe pervaz, ochii mari şi capul vărgat.
Bineînţeles că a folosit mişcări din arsenalul pisicesc să dispară, dar când am ieşit afară ne-am întâlnit pe teren neutru. Aşa că s-a apropiat de mine şi a început să facă precum bunica (adică să toarcă). Aşadar, suntem prieteni.
Dacă e băiat, e clar: îl va chema Gandhi. Dar dacă felina e muiere? Cum să o cheme?
Totul în lumea asta e uşor de făcut. Orice e mai simplu decât ce trebuie să faci tu la serviciu. Idioţii de jurnalişti se bălbăie ca fraierii la televizor, profesorii nu-s în stare să-şi facă meseria cum trebuie (deşi sunt plătiţi în bătaie de joc), doctorii ar trebui băgaţi în închisoare că nu pot salva fiecare viaţă.
Bloggerii sunt nişte autişti, handicapaţi social şi, să fim serioşi, şi eu aş putea să scriu pe blog mai bine decât cel mai tare dintre ei.
Totul e simplu, la fel ca ce face tipa în videou-ul de mai jos. Până când încerci…
Invitat la un eveniment de strângere de fonduri, Obama a fredonat două versuri din ”Let’s Stay Together” a lui All Green (o ascultați mai jos). Electoratul a zbierat de plăcere ca fanele lui Britney la vederea lui Michael, mai că l-ar mai fi votat vreun american, doi pe tuciuriu și mapamondu’ a căscat ochii mari: ”uite, domnule, ăsta președinte. Se vede că-i american…”
Acum câțiva ani, Băsescu dansa la chefuri, făcea stand-up comedy la Cotroceni și entuziasma poporul: e ca noi, fraților! Puțini au fost ăia care și-au dat seama că asta nu e bine deloc. Ieri, Boc deszăpezea cu lopata, alaltăieri tăia fânul cu coasa. Nuți a făcut și ea de toate, de la cusut la dat cu mopu.
Când președinții cântă, poporul se bucură, gospodinele aplaudă și cei care au ținere de minte își pun întrebări.
Se schimbă nişte lucruri în lumea asta. A venit ninsoarea grea , toţi prietenii mei vor să plece în alte ţări, lumea se ceartă rău, a început revoluţia, iar a venit criza, nesuferitu’ de Băse nu pleacă. E clar, e urâtă, cocoşată şi miroase urât. Treaba.
Nu mai zic că Vanghelie umblă cu una care nu e nevastă-sa.
Şi când te gândeşti că toate nenorocile pleacă de la un singur lucru:
Nu mai există secera şi ciocanul.
Serios. Am auzit explicaţia asta pentru toată criza financiară şi economică, la CTP. Omul spunea simplu: secera şi ciocanul înseamnă, pe lângă mult alte simboluri comuniste, ideea de muncă măsurabilă, concretă, palpabilă. Agricultura, oieritul şi altele produc de-ale gurii.
Secera şi ciocanul sunt înlocuite de tastatură şi monedă. Adică lucrăm şi, în baza unei convenţii numite bani, primim de mâncare. Iar când nu mai primim destul de mâncare, este fiindcă undeva, în lumea asta, cineva a dereglat convenţia.
Deci, ce ne facem cu blogurile, cu muncile la birou, cu şedinţele lungi şi calculatoarele performante? Roşiile nu cresc pe mocheta din biroul şefului şi nici pâinea nu se coace pe mouse pad.
Bogdan Naumovici a acceptat să îmi răspundă la câteva întrebări legate de iniţiativa “Împreună 2012″, un proiect al societăţii civile, care îşi doreşte să devină o alternativă politică la alegerile de anul acesta. Poţi citi prima parte a interviului aici.
Iată continuarea discuţiei cu Bogdan Naumovici:
Vorbeam acum câteva zile cu Sandra Pralong despre faptul că ceea ce se întâmplă zilele astea în Piață Universității poate fi considerat un bun prilej pentru apariția și nașterea unei forțe civice. O să vă vedem în Piață încercând să atrageți sprijin pentru următoarea perioadă din dezvoltarea proiectului?
Nu pot să răspund la această întrebare, pentru că nu știu ce se va întâmpla cu Piața Universității în viitorul apropiat. Sunt perfect de acord cu mai toate nemulțumirile exprimate acolo, simpatizez cu marea majoritae a oamenilor de acolo, însă cred că soluțiile nu vor veni din Piață, dintr-un singur motiv: calea pe care a apucat-o Piața presupune buna credință a politicienilor.
Să ceri revendicări de la politicieni și să te aștepți ca ei să ți le satisfacă, presupune să îi suspectezi de bună credință, iar eu nu cred în buna lor credință și într-o penitență însoțită de o întoarcere la 180 de grade a clasei politice.
Eu cred că soluțiile trebuie să vină în ciuda clasei politice și să ducă la o luptă democratică, în care să învingi și să îți impui apoi schimbările, mai degrabă decât într-un dialog cu actualii politicieni, fie el și de pe pozițiile de forță ale unui protest legitim al societăţii românești.
Când mesajul vostru va ajunge la mase, veți dialoga în concepte și termeni simpli. Așadar, în termeni de imagine, putem spune că cea mai mare problemă a voastră când vine vorba de credibilitate este proiectul Roșia Montană, de care ești asociat?
Asocierea mea profesională cu Roșia Montană este singura temă de atac împotriva acestei inițiative, iar atacul a venit imediat. Faptul că e singurul punct de atac spune mult despre inițiatorii mișcării, iar rapiditatea atacului vorbește convingător despre teama clasei politice de a apărea o alternativă credibilă, a unor oameni care nu sunt ca ei.
În măsura limitată în care atacul funcționează, funcționează pentru că nu ne-am obișnuit să fim liberi. Liberi de idei preconcepute, liberi să trecem dincolo de etichete, liberi să înțelegem că putem avea opinii diferite și nimeni nu are dreptul de a deveni o Curte Supremă a moralității când vine vorba despre opinii.
Dacă cineva are o problemă insurmontabilă cu faptul că eu fac campaniile publicitare pentru proiectul Roșia Montană (nu dau licență, nu negociez contractul, nu implementez proiectul, ci mă ocup de campania de comunicare a unei firme private), dar crede că “Împreună 2012” poate fi o opțiune bună pentru a trăi mai bine în România, poate discuta cu orice alt inițiator sau cu niciunul, pentru că este o asociație de oameni liberi și egali.
În final, când vezi tu primele efecte ale unui astfel de mişcări? Ce vă propuneţi exact pentru anul 2012?
Să găsim soluţiile, sa coagulăm în jurul lor o organizaţie şi simpatizanţi din toată ţară, să participăm la alegeri şi, dacă nemulţumirea este atât de mare iar soluţiile suficient de bune, să reuşim să ajungem în poziţia de a le şi implementa.
Acum 5 zile povesteam despre Vocile Revoluţiei în aşteptarea unei pâlnii care să adune mesajele şi nemulţumirile celor din Piaţa Universităţii.
Habar n-am dacă Împreună 2012, o platformă a societăţii civile care vrea să se transforme într-o forţă politică pentru alegeri, poate să fie soluţia, dar este o încercare şi merită atenţia noastră.
Aşa că am luat legătura cu Bogdan Naumovici, unul dintre iniţiatorii proiectului şi i-am pus câteva întrebări. Ce a ieşit (din câte ştiu, primul interviu din online cu Bogdan Naumovici despre Împreună 2012), puteţi vedea mai jos:
Sunt 7 semnatari ai acestui proiect. În ce constă implicarea fiecăruia și care este raportul dintre voi?
“Au fost mai mulți cei care au început discuțiile despre o eventuală inițiativă civică și/sau politică, menită să îmbunătățească societatea românească și modul în care trăim în țara asta. Dintre ei, cei 7 au agreat să și semneze documentul inițial al acestei mișcări.
Nu este o decizie ușoară să faci pasul înainte, într-o țară care condamnă inițiativa și îndrăzneala.
Se întâmplă ca eu și Aneta Bogdan să fim ce mai cunoscuți, însă Împreună 2012 nu este nici mișcarea lui Naumovici, nici partidul Anetei. Suntem doar doi dintre cei 7 inițiatori ai unei platforme de dialog deschise, căreia i se poate alătura oricine nu face parte din actuala clasă politică, pentru a încerca să găsim împreună soluțiile la problemele cu care ne confruntăm în fiecare zi.
Raporturile dintre inițiatori sunt de egalitate, așa cum sunt și cele dintre inițiatori și cei care se alătură acestei mișcări în fiecare zi. Suntem o asociație de oameni liberi, care nu crede în mitul salvatorului pe cal alb, după dezamăgirile Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, ci în succesul unei inițiative colective, a oamenilor de bună credință din România.”
Sunt mai multe astfel de inițiative apărute în ultimul an (un exemplu ar fi Noua Republică). Există riscul ca la un moment dat să spunem și de societatea civilă că eșuează prin încapacitatea de a se uni sub un obiectiv comun?
“Mișcarea noastră se numește Împreună 2012. Ea a pornit pe un drum diferit de alte construcții, cum ar fi chiar și Noua Republică, în sensul că nu am făcut un produs, un program politic, pe care să încercam să îl “vindem”, să ne căutăm adepți și votanți, ci am deschis o platformă de dialog în cadrul căreia așteptăm că soluţiile să vină de la oamenii care, pe de-o parte s-au săturat să trăiască așa în România, iar pe de alta, au soluții alternative pentru mersul înainte al societății românești.
Dar, atâta vreme cât mișcarea se numește Împreună 2012, ea este o platformă inclusivă, nu exclusivă, o platformă menită să unească, nu să dezbine. Noi salutăm existența cât mai multor asociații de oameni liberi iar, în măsura în care obiectivele noastre coincid, nu văd de ce nu am face drumul ăsta anevoios împreună cu unele dintre ele.”
Dacă spunem partid politic, vorbim de investiții financiare importante și de o prezență foarte serioasă și în offline. Cine vine cu banii pentru sprijinirea proiectului vostru?
“Nu suntem încă la momentul discuției financiare, deocamdată o pagină de Facebook este gratuită.:) Însă îți pot spune niște principii la care s-au gândit inițiatorii, pentru momentul în care va fi nevoie de o finanțare. Principiile sunt două: puțin de la mulți, astfel încât să nu îți creezi nici o dependență financiară de vreun interes anume și transparenţa totală, online, a finanțărilor și cheltuielilor. O să demonstrăm astfel, că nu suntem ca ei, că se poate și altfel.”
Mâine, în continuarea interviului, o discuţie despre Roşia Montană şi părerea lui Bogdan Naumovici despre ce se întâmplă în Piaţa Universităţii.
Later edit: continuarea interviului a apărut aici.
Cei din provincie ştiu despre ce vorbesc eu aici. E vorba de zilele alea dinainte de plecare acasă când începi să visezi fastul culinar pregătit de părinţi.
Ăla care începe cu o supă aromată cu găluşte, continuă cu o porţie sinucigasă de sarmale înghesuite în smântână şi se termină apoteotic cu o plăcintă cu brânză dulce şi stafide strategic aşezate cât să mănânci căutând fericirea.
Ei bine, asta ai doar acasă. Du-te într-un restaurant fiţos din Bucureşti şi primeşti o farfurie albă, întinsă, cu un pic de sos pe margini şi o fărâmă de specialitate imposibil de pronunţat.
Şi atunci ai două lucruri de făcut:
1. Suni acasă şi le zici că iei primul tren.
2. Intri pe gotservice.ro şi scrii un raport ca să ştie şi alţii ce ţi-a plăcut şi ce nu la restaurantul cu pricina.
Nu, nu e reclamă nesimţită (şi nici plătită ), e vorba despre un site care este chiar al nostru, al GreenPixel (şi Distinct). Pe scurt, intri aici şi scrii impresii sau le cauţi pe ale altora, sub formă de rapoarte, despre absolut orice serviciu sau produs din România.
Recunoaştem că încă nu avem rubrică pentru mâncarea de acasă. Sau nici nu trebuie?
Da, cred că l-am urmărit de 8 ori și de fiecare dată văd alte sensuri, înțeleg altfel imaginile și replicile, sau pur și simplu stau cu gura căscată în fața lui Anthony Hopkins, Brad Pitt și Claire Forlani.
Nu are nu știu ce ermetism sau cele mai profunde sensuri, dar are un romantism și o idee superbe: viața este un miraj de care s-ar îndrăgosti până și sfârșitul ei.
Și acum ajung la IMDb. Aici ratingul filmului este 6.9. OK, este o medie a notelor date de cei care au văzut filmul, dar tot mi se pare ciudat de mic. Deci sunt eu bătut în cap sau ratingurile de pe IMDb nu exprimă nicidecum adevărata valoarea a filmului?
Bogdan Naumovici – specialist comunicare și advertising, antreprenor
Dan Costinescu – specialist matematici financiare Wall Street, MS Stanford University
Dragoș Radu– predă economie politică la King’s College, Londra
Ioana Marinescu- arhitect, Londra
Mihai Cușută – doctor în economie, MBA
Viorel Pascale – antreprenor, EMBA
Pe facebook-ul lor deja au apărut discuții despre cianurile din dulapul lui Naumovici și asta ar putea afecta credibilitatea mesajului. Dar, pe fondul mișcărilor care se întâmplă zilele astea, sunt șanse să prindă sau măcar să îi sperie un pic pe politrucii care stau relaxați că nu avem de unde alege.
Mă gândeam la toţi medicii care au intervenit în cazul arşilor de la Sighetul Marmaţiei.
