Category: cultural

Nu știm să ne purtăm cu Ada Milea

Ada Milea devine tot mai normală. Își permite să mai fie excentrică doar în melodiile pe care le cântă cu plăcerea cu care evadatul trage pe nări aerul libertății. Adei nu-i mai fug privirile în timp ce inventează armonii la chitară. Aseară am fost la GuerriLive să o văd, alături de Bobo de la Fără Zahăr, și mi-a fost un pic ciudă.

Habar n-am ce ar trebui noi, oamenii normali și plictisitori, să îi oferim unui artist ca să îl protejăm și să îl lăsăm să fie genial, dar cred că nu ne pricepem. Ada Milea nu e văzută destul de des. Și ascultată, mai deloc. O să ne trezim peste vreo 20 de ani că auzim un nume cunoscut și ”nu știm de unde să-l luăm”. Și o să ne dăm cu palma peste cap când o să o vedem stoarsă de grija pentru mâncare, haine, salariu.

Oamenii ca Ada Milea au puterea asta incredibilă de a crea doar prin lupta cu timpul lor, ăla personal. Dacă noi nu le recunoaștem în timp util, se duce naibii toată frumusețea lumii și rămânem noi între noi: țăranii cu orășenii, politicenii cu alegătorii, obișnuiții cu plictisitorii.


Felicitări Ursus și Radio Guerrilla și mulțumesc de invitație.

Post de duminică

Să te duci la un concert de jazz şi să simţi cum tot rândul cu scaune se mişcă la fiecare melodie. Energia unui concert Duke Ellington Orchestra este extraordinară.

Acum mai bine de o săptămână am fost la acest concert şi cred că ar trebui să împărtăşesc un pic din bucuria acestor sunete:

Pripas, ce părere ai despre demonstraţia asta? În câte secole te auzim? :P

Cum sună sunetele la Sonoro

Eu şi muzica de cameră suntem ca un băiat din Ferentari cu o fată din Dorobanţi. Adică de unde să ştiu că poate să îmi placă dacă ne-am întâlnit aşa rar?

Poate tocmai de aia am fost vineri la Palatul Bragadiru, la seara numită New Worlds. Au fost multe momente în care am uitat de ce era în jurul meu şi m-am bucurat de sunetele şi emoţia incredibile. Am descoperit ce instrument grav şi jucăuş în acelasţi timp este violoncelul (datorită îndrăznelilor lui David Cohen) şi am reîntâlnit o voce extraordinară a jazz-ului neaoş: Luiza Zan.

Fără prea multe cuvinte că oricum am da-o nu sună ca muzica celor de pe scenă, vă invit să aruncaţi o privire pe site-ul festivalului (încă mai e timp de căutat prin program) şi vă arăt o filmare de vineri (video – mai slăbuţ, audio – mai bine):

 

sursă imagine

Sonoro, gratuit pentru studenți și elevi

Există unele evenimente în București care au loc rar (odată la 12 sau mai multe luni) și unde trebuie să ajungi. Dacă se mai ivește câte o ocazie de genul ăsta și mai ești și elev/ student, chiar nu trebuie să o ratezi:

Sonoro, festivalul internațional de muzică de cameră își deschide ușile studenților. Sâmbătă, 12 noiembrie, între orele 14.00 și 16.00, la Ateneul Român, dacă ai un carnet/ legitimație de student (pe numele tău, ai ghicit), intri gratuit la repetiția deschisă studenților și elevilor.

Vei putea asculta mai devreme cu câteva ore piesele care vor fi interpretate seara, în concertul Zoom In.

În altă ordine de idei, diseară o să iau și eu o porție muzică de cameră, alături de domnișoara Albișteanu. Mulțumim minunatei agenții pentru invitație.

sursă imagine

Cum m-am supărat şi m-am împăcat cu PR-ista

Când un PR-ist te invită la o piesă de teatru numită “Un cuplu ciudat” şi îţi mai spune să îţi aduci şi prietena nu ai cum să nu te superi. Insinuarea e clară :) .

Dar te duci, fiindcă îţi spune că piesa e sponsorizată de Ballantine’s. Şi fiindcă e comedia cea mai faimoasă din america secolului XX.

Şi cum ajungi acolo (Teatrul de Comedie) supărarea îţi trece din mai multe motive:

1. întrebi barmanul ce cocktail cu whisky îţi recomandă şi lui îi vine ideea să spună “godfather”. Îl priveşti galeş şi dai din cap aprobator cu nuanţe de stăruinţă.

2. ai un loc la lojă, deci îţi iei paharul cu gheaţă şi te pregăteşti de spectacol (nu ai idee cât de bine e să bei un whisky şi să urmăreşti o comedie la teatru). Serios, cred că ar trebui vândut whisky în toate teatrele.

3. piesa, deşi nu ai mari aşteptări, este o comedie spumoasă, la care se râde în hohote. Comicul de limbaj e la el acasă, replicile curg uşor, iar scenele îşi păstrează dinamismul chiar şi când sunt doar două personaje pe scenă. Punerea în scenă (regizor – Liviu Lucaci) trece în planul doi când comicul e la putere şi sare în faţă cu talent când este de comic de situaţie. Per total, recomand comedia pentru o seară veselă, cu accente de hăhăieli, datorită textului, punerii în scenă şi distribuţiei (Angel Popescu în rolul lui Felix Ungar e ca peştele în apă).

4. vezi, pentru prima dată, product placement într-o piesă de teatru: vreo cinci sticle cu Ballantine’s prin toată scena.

Şi uite aşa mă împac cu PR-ista, ba chiar mă vezi mulţumindu-i cu plecăciuni pentru invitaţie. Mai rar aşa combinaţie, trebuie să recunoşti: teatru cu Ballantine’s. Dar merg, pe cuvântul meu de blogger independent că merg, ca berea cu fotbalul şi tunaru cu talentul.

sursă foto

Macbeth joaca pe scenă cu spectatorii

Macbeth (în regia lui Radu Penciulescu) se joacă la Teatrul Naţional şi în renovare, şi pe frig (centrala termică nu merge până miercuri). Şi se joacă bine într-un spaţiu mic şi nu chiar adecvat:

Caramitru, în rolul lui Macbeth, face un rol mare, în stilul reuşitelor shakespeariene de până acum: Hamlet şi Eduard al III-lea. Se transformă de-a lungul piesei, te ia de pe scaun şi te face să îţi pui aceleaşi întrebări, ale căii drepte şi adevărului.

Am citit alte cronici alte spectacolului şi multe o elogiază pe Valeria Seciu (Lady Macbeth). Mie nu mi-a plăcut. Evoluţia personajului în piesă e în doar două trepte: răul, tentaţia, inversarea polarităţilor bine-rău pentru soţul ei şi nebunia (pedeapsa divină). În prima etapă intonaţia e sensibil aceeaşi. Creşterile, schimbările de ritm nu există iar gestul cu mâna făcând rotocoale prin aer devine apanajul efortului de a da mai mult sens vorbelor, dar degeaba.

M-a impresionat Dorin Andone (Macduff) care dă o gravitate impresionantă replicilor fără să ridice vocea, interiorizând. Văzând spaţiul strâmt şi decorul simplu din începutul piesei, mă aşteptam  la mai multe soluţii ingenioase din partea regizorului. Într-adevăr, decorul minimalist a fost folosit eficient, coloana sonoră a fost “produsă” pe scenă, dar nimic nu m-a surprins în mod excepţional.

Având în vedere că spectatorii sunt pe scenă cu personajele, s-a mers pe o delimitare a spaţiului prin jocul actoricesc. Începutul primului şi al celui de-al doilea act au presupus câteva secunde în care actorii au făcut cunoştinţă  cu publicul (zâmbete şi priviri complice cu cei de pe scaune) pentru ca apoi, în faţa noastră, să aibă loc transformarea. Aş fi apreciat dacă s-ar fi ţinut cont de acelaşi joc şi la ieşirea la aplauze, dar aceasta nu a avut nimic din acel pact încheiat cu spectatorul.

Per total, Macbeth la Naţional merită văzut pentru jocul foarte bun al cel puţin celor doi actori menţionaţi mai sus, dar şi pentru a vedea o piesă cu text greu, dar care este respectat şi care nu cade în păcatul simplificării excesive.

sursă foto

Hooleelogans în Bucureşti

Fiindcă nu am reuşit să ajung miercuri la piesa la care vă invitam, am rugat-o pe Lucia (scrie foarte frumos, citiţi-i blogul) să îmi trimită impresiile ei:

“Open Stage la Godot a fost inaugurat

Continue reading »

Cu ochii închişi la teatru

Există oameni  în ale căror recomandări crezi cu ochii închişi. Iar dacă un astfel de prieten te invită la o piesă de teatru pentru care garantează, e semn clar că trebuie să vă spun şi vouă de ea:

Astăzi, 28 septembrie, ora 20.00, Hooleelogans, una dintre cele mai premiate trupe la Ideo Ideis, Festivalul de Teatru Tânăr, joacă la Godot Cafe-teatru. Reprezentaţia are loc în cadrul Open Stage, un program dedicat tinerelor talente.

Intrarea e liberă, dar vă recomand să vă faceţi rezervare:

0736 414 244; 021 316 16 82; contact@godotcafeteatru.ro

sursă foto

Motor de căutare cultural

Căutând o imagine pentru postul ăsta, am dat un search pe Google şi am fost foarte surprins să văd cât de puţine rezultate sunt pentru Alexandru Tomescu.

Apoi m-am gândit imediat câtă încredere avem în motorul ăsta de căutare şi cât de slab se dovedeşte el când vine vorba de astfel de persoane.

Aşa că trebuie să căutăm alternative. Le-am numit motoare de căutare culturale şi unul dintre cele mai bune este, după părerea mea, Dilema Veche. Şi dacă folosim motorul ăsta de căutare gândindu-ne la Alexandru Tomescu, iată ce rezultat avem:

Miercuri, 21 septembrie, ora 19.00, in Godot Cafe-

Continue reading »

Perfect

Ăsta-i un post pe care îl citeşti cu ochii închişi.

Serios.  Eu sunt convins că văzul strică lucurile. E unul dintre simţurile alea de care nu ne putem lipsi, dar care, în acelaşi timp, ne înşeală rău, rău de tot. De aceea, prefer auzul.

Să închizi ochii şi să auzi. De asta, un post perfect trebuie să vorbească despre un sunet perfect, nu despre o imagine fără cusur. Aşa că postul ăsta e, de fapt, o melodie. Bagi căstile în urechi, închizi ochii şi dai play:

Continue reading »

Omul şi peştii

Oamenii, noi, ăştia cu două picioare şi două mâini, mergem mai uşor pe stradă când bate vântul din spate.

Mulţumim când suntem ajutaţi şi plecăm capul, gata să facem stânga-mprejur când primim critici. Adulmecăm calea uşoară şi ne adăpostim la umbră sau ne place să lăsăm soarele în spate şi să mergem către zări răcoroase. Ne plac vremea bună, mâncarea caldă, banii şi o casă frumoasă.

Peştii de apă dulce nu înoată împotriva curentului

Continue reading »

Despre un artist. Sau mai mulţi

Later edit: Gina a citit postul ăsta şi tocmai mi-a propus să îmi petrec o zi cu ea ca să-mi schimb părerea referitoare la cât de neapreciaţi sunt artiştii în România. Aşa că promit o postare în care sper să arăt că lucrurile nu sunt tocmai aşa de gri pentru cei pasionaţi şi creatori de artă :)

În zilele noastre, în jurul nostru, vedem tot mai rar oameni care îşi permit luxul să aibă ca pasiune sculptura, scrisul poeziilor, pictura. Sunt şi mai rari cei pentru care arta devine meserie. Toate astea, într-o ţară în care măsura farmecului este direct proporţională cu înălţimea tocului, iar potenţa se măsoară în cai putere.

De asta, postul ăsta e dedicat

Continue reading »

Despre teatru şi proiectul Ludika

Ludika este un proiect cultural care îşi propune să ofere acces unui public larg la piese de teatru. Preţul este unul simbolic, 1 leu, iar numărul de locuri este unul foarte mare. Proiectul se desfăşoara timp de 6 săptămâni, de pe 25 iulie, pe 19 septembrie, în fiecare zi de luni a săptămânii.

Vă recomand să mergeţi diseară, de la ora

Continue reading »

Avem un week-end, ce facem în el?

Fiindcă degeaba fac propuneri pentru week-end-ul care a trecut, iată ce am auzit că se întâmplă week-end-ul ăsta:

1. Dacă eşti twitterist/ blogger/ existenţă offline cu chef de bere proaspătă, cârnăciori pe grătar şi nişte concerte de rock (Viţa de Vie, Cargo, Vunk, Holograf, Zero, Direcţia5) dai o fugă la Buzău, unde Serbările Timişoreana ţin de vineri până duminică noapte. Aici găseşti detalii, iar duminică seara, Tina te aşteaptă la un tweetmeet cu bere din belşug.

2. Dacă rămâi în Bucureşti,

Continue reading »

Drumul de la idee la Ideo Ideis

Anul trecut, cu ocazia festivalului Ideo Ideisscriam despre cât de cool sunt tinerii din Alexandria. Contrar evoluţiei generale a lucrurilor fericite din ţara asta, festivalul de teatru tânăr din Alexandria trăieşte frumos şi în anul 2011.

Devine normal de ceva timp să ne miram de normalitate, aşa că profit de ocazia întâmplării fericite Ideo Ideis ca să o fac şi eu. De unde timp, chef şi inspiraţie pentru tinerii care stau în spatele festivalului? Şi, mai ales, de unde bani? Răspunsul

Continue reading »

Roxana cântă

Roxana, bună prietenă şi om foate drag mie, cântă. Şi mai cântă şi ciudat, şi frumos. Iată câteva detalii despre proiectul şi concertul ei:

We Singing Colors va susţine un concert vineri, 17 iunie, în Londophone, de la 22:00, intrarea 10 lei. Primii 10 fani primesc o bere URSUS din partea casei.

Continue reading »

La mulţi ani, Radio Lynx!

Am aflat de Radio Lynx târziu. Acum aproximativ un an. Eram la un team-building cu PRIME România şi una dintre colegele de atunci primeşte un telefon, după care începe să sară în sus şi să plângă de emoţie.

Genul ăsta de reacţie când te sună cineva să-ţi confirme un job spune multe despre respectivul loc de muncă. În plus,

Continue reading »

În ultimul timp…

S-au întâmplat multe şi nu prea am avut timp să povestesc despre nimic.

Aşa că le luăm pe rând:

Acousticbloggers a fost unul din cele mai frumoase proiecte la care am luat parte de când am cunoscut oamenii din online. Ce poate fi mai stângaci şi mai frumos decât nişte bloggeri care cântă pentru a strânge banii necesari unei vieţi?

Şi apropo de stângăcii:

Continue reading »

O carte şi-o prietenă

Am o prietenă pe care nu am mai văzut-o demult. De care mi-e dor şi alături de care am trăit zile foarte frumoase. Şi fiindcă nu reuşim să ne întâlnim mai deloc, îi propun să ne vedem acum la o carte, un pupat pe obraz şi poate un ceai. Doar dacă e timp :)

Continue reading »

Cine e “Actorul”?

Mi-e foarte greu să scriu despre o piesă imediat ce am văzut-o. Am nevoie să o dezbrac de scenă, de public, de orice adăugire care îmi îngreunează felul în care o văd. Am nevoie să-i las sensul, ideea, sintetizate până la nucleu, până la forma absolută, care nu mai poate fi în niciun fel simplificată, sau esenţializată.

Dacă ar fi să încerc acelaşi procedeu cu piesa Actorul (în regia Ancăi Florea, textul lui Mircea Dinescu, muzica lui Mircea Tiberian, scenografia Sandei Mitache şi interpretarea lui Mihai Mălaimare şi Mircea Tiberian, la Teatrul Masca) aş ajunge, cred, la câteva idei. Actorul înseamnă moartea omului. Urcarea actorului pe scena echivalează cu

Continue reading »