Bărbatul cu păr blond se spală pe mâini. Îşi vântură prin aer degetele obosite, dar fără pic de tremur. O privire spre tavan, alta în lateral stânga, dreapta şi brusc în jos. Încă o dată aceeaşi mişcare şi un pârâit prelung, eliberator al gâtului transformă faţa serioasă în zâmbet de relaxare.

Masa rece e pregătită, instrumentele sunt la locul lor, lumina e bună, sticloasă. Când vine vorba de tine ca subiect, e cel mai greu. Paşii sunt la fel ca în cazul oricărei examinării. Ce face tot procesul incredibil de greu şi dureros e faptul că, de data asta, tu eşti cel care se lasă deschis de propriile-i mâini şi minte. Tu îţi provoci durerea muribundului care e căutat şi exploatat până la rezultatul spectaculos care va fi aplaudat de mulţime.

Bărbatul reia paşii în gând. Întâi deschide corpul. Trece de piele, carne, oase. Caută nervi, trage de ei, forţează până la limită, provoacă un pic de durere: e semn că “pacientul” e viu, că trăieşte. Că publicul se va bucura de asemenea spectacol. După căutări obositoare, va găsi centrul. Aici va exploata ca pe un cobai, toate ustensilele posibile, toate bisturiele şi instrumentele de pişcat. Va face poze pentru a arăta tuturor apoi: uitaţi emoţie, lacrimi, sânge! Haideţi la spectacol! Circ! Omul e deschis, puteţi vedea înăuntrul lui, îi puteţi mângâia nenorocirile, gâdila bucuriile şi aşeza orizontal reuşitele…

“Va fi bine. O să le placă” îşi spune bărbatul cu părul blond şi se aşează calm în faţa tastaturii.

Imagine de aici.