În cel mai bun caz, avem 90-100 de ani de trăit. Asta e mult, nu? Câţi ani ai acum? Scade-i din cei 90. Acum scade-i pe ultimii 10 (boli, pensie mică). Împarte la doi
Continue reading »
Category: lirisme
Devreme, soarele usucă ultima picătură de pe biroul gri-murdar. Îndepărtezi de pe buzele uscate o pojghiţă albă, unsuroasă şi mormăi ceva. Neaţa, ţi se răspunde.
Te ridici cu greu şi te speli cu apă călie. Deasupra wc-ului, te sprijini cu capul de dulapul suspendat, închizi ochii şi dai afară ultimele picături. Te scuturi tot, încercând să alungi cu un şuierat scurt feţele hidoase din visul de acum un somn.
Pandutzu ne întreabă cum s-ar fi descurcat Micul Prinţ dacă ar fi avut GPS.
Păi Micul Prinţ are GPS. “Sistemul lui de poziţionare pe glob” nu caută locuri şi mai ales nu caută drumuri. Micul Prinţ are
ai puterea să recunoşti când nu ştii. Dar mai ales când ştii.
ştii diferenţa dintre salariu şi satisfacţie. Şi să le pui să se întreacă.
cauţi să descoperi diferenţele dintre ce ştiai la ora 10.00 şi cât ai învăţat până la 19.00. Numărul de diferenţe să fie direct proporţional cu ora la care pleci.
Cine are, are. Şi, slavă Domnului, are cine avea, gândea Piticul roşu.
În fond, cine are ceva cu avuţiile? N-ar avea de ce să aibă. Avuţiile sunt să fie
Continue reading »
Să ai zi frumoasă, Iuliana!
Sănătate ţie şi alor tăi, să vă bucuraţi unii de alţii. Să o faci fericită şi mândră în continuare pe mama ta. Să te bucuri de momentele alea frumoase pe care numai în copilărie le aveam în şir, alea care acum vin rar, când ne permitem şi “nu avem treabă”.
Să te bucuri de Pleşu şi de complimentele privind calităţile tale de PR, să scrii pe tunaru.ro 
şi să rupem traficul cu oameni deştepţi, frumoşi, aşa cum am învăţat odată să-i apreciem, în oraşul mic numit Târgu Bujor.
La mulţi ani!
Noi, pe twitter, pe facebook, în bucătărie în timp ce gătim, în metrou în timp ce ne gătim în geamul oglindă, noi suntem nişte uşori, subţiri rău şi nişte fără gust. Alergătura asta ne ia din greutate, ne sufocă şi ne pune nişte ochelari groşi ca pentru fete cu dioptrii cât numerele la loto.
Îmi amintesc cum stă treaba cu lucrurile dense, alea de te fac să şuieri a „pfuai cât de prost eram”, în serile rare în care descopăr un om. Şi un interviu în care aflu cât citeşte, cum vede viaţa, căror personalităţi le-a luat interviuri la rându-i, în ce calităţi şi valoare mai crede (de ce naiba nu mai poţi pronunţa cuvântul ăsta fără să te gândeşti la manele?)
Şi atunci…
Far East Movement – Rocketeer ft Ryan Tedder
E bun ăsta? Dau din cap că da. Apoi mă intreb la ce să fie bun. Nu mai contează.
Ea a urcat deja, mulţumindu-mi cu un zâmbet. Se ridică pe vârfuri şi ajunge, într-un final, la bara de sus. Îşi pleacă uşor capul ca să se poată vedea în reflecţia geamului. Se amuză. Ea, cu înălţimea ei, acum se apleacă pentru a se putea vedea într-o oglindă. Ea care nu are mai mult de… Un scârţâit lung şi lumea se îmbulzeşte în sensul de mers.
Continue reading »
Cerşetorul păşeşte ezitând pe treptele tramvaiului. De partea stângă a acordeonului are prinsă cu sârmă ruginită o sticlă de plastic tăiată pe jumătate. În ea, 30-40 de bani.
Apropie şi desparte palmele încinse cu plasticul celor două elemente tari ale acordeonului. Evantaiul se umflă şi scoate aerul înapoi.
Am văzut prima oară un acordeonist, acum câţiva ani. Părea că zambetul lui se deschide odată cu mişcarea amplă a braţelor, ca într-o îmbrăţisare a privirii şi-a mâinilor, deodată.Continue reading »
Vă rog mult. Faceţi un sacrificiu, opriţi-vă din treburile importante, din telefoane, mailuri, tweeturi, certat, numărat bani, numărat zile, scris în agendă, plâns după fosta şi actuala, tastat.
Un minut şi 51 de secunde sorbiţi imaginea asta. Puneţi-vă căştile. Atât:
De când nu aţi mai auzit atâta linişte?
Azi nu am un pic de timp, iartă-mă.
Mă chinuieşte o restanţă la momente triste şi două trei examene la cum să stai drepţi! în faţa soarelui.
Azi nu mai găsesc unde să pun piciorul, unde să-mi aşez capul obosit, unde să-mi ţin mâinile lungi, stângace. Azi, oriunde calc mă împiedic de câte un hoit orar sau unghii tăiate în fugă.
Azi un pic de timp nu am, iartă-mă. Mi-am pierdut ultimele secunde căutând distanţa de aici, la tine. De la ieri la stai!
Mâine o să fie mai ok, promit. Dacă nu, o să-i spunem tot “azi”.
Sună-ţi prietenii ăia buni. Repetaţi trei colinde, aduceţi-vă aminte de vremurile de demult. Colindaţi-vă foştii profesori de liceu şi apoi ia-ţi prietenii şi du-i pe acasă. Du-le vestea şi alor tăi.
Seara, ia-ţi un costum de Moş Crăciun şi îmbracă-l. Ascultă o poezie spusă de un copil cu gâtul uscat de emoţie.
Da, e Moşu…
Sanda Ladosi, Laura Stoica, Aurelian Temisan – S-a nascut (O veste-am adus)
Melodie găsită la pandutzu.
Ieşi în ninsoare, mă! Ieşi, scoate limba la lume, strâmbă-te cu goliciune la trecători cu fulare!
Ieşi în ninsoare! Rupe ghetele în gheaţă, dă-ţi cu capul prin gerul negru din curte. Scoate limba la lume, strânge de nas un bătrân aiurit de-atâţia fulgi.
Hai afară, în albu ăsta gol puşcă! Scoate-ţi limba cu dezgust la doamnele cu blănuri şi şuieră prelung după câte o tânără cu fustă scurtă: Inconştientoooooo! Uite-mi limbaaa!
Scoate limba aia afară. Las-o să se umple de fulgi, să-i crească un om de zăpadă. Muşcă din zăpadă, măăă!
Ţi-e frig, aiuritule?
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Bun. Acum treci înapoi. Fă-ţi culcuş aici, bătrâne.
Later edit:
Am întrebat pe twitter şi pe facebook ce melodii îmi propuneţi pentru postul ăsta. Am primit 5 sugestii, iar una, cea de sus, a fost cea mai plăcută mie (venind de la Răzvan)
Dacă sunteţi curioşi, vă invit să le ascultaţi pe celelalte:
de la Laura (a.k.a. Sărutări de cinema)
Heaven is a place on earth – Belinda Carlisle
De la domnişoara Andreea:
De la Augustina (faină melodie):
De la Mezdrea (nu am găsit-o pe trilulilu):
E incredibil cât de bine reuşeşte melodia asta să compună imagini.
Ea, brunetă, frumoasă, cu părul simplu şi ochii verzi, poate da timpul înapoi. Pune la fiert apa într-un ibric roşu cu mâner de tablă. El, mai în vârstă, cu barbă căruntă şi cămaşă cadrilată o urmăreşte fascinat din fotoliul cu motive florale triste.
Suntem doar noi. Şi atât îi spune ea. Nimic. Niciun răspuns. Nici măcar la întrebarea care nu o să mai vină. Mai ştii?
Telefonul ascuns prin colţurile casei, şoaptele friguroase aduse în căminul încă puţin cald de la şemineu. Îmbufnată, gri, cu rochia roşie, de mătase, calcă pe covorul în care altădată îşi pierdeau nopţile, orele, clipele, morţile.
cea mai frumoasă
Probabil o să aveţi inima în gât de emoţii. O să mai fie câteva mii de românii care o să înghită în sec la intrarea voastră pe teren.
O să împingeţi mai greu în grămadă, poate. Nu putem împinge alături de voi, dar serios că o să ne încleştăm pumnii la maximum şi o să ne opintim în vîrfuri, pe scaune.
Probabil o să aibă şi ei eseuri şi chiar transformări. Nu îi putem opri şi nici măcar încetini, dar o să ne pierdem speranţa în fiecare secundă şi o să ne dăm seama imediat că “veţi câştiga, nu aveţi cum să nu câştigaţi”.
Sigur o să fie mulţi suporteri de-ai lor, acolo. Nu le putem acoperi vocile, dar pe bune că putem implora şi în şoaptă să câştigaţi.
Sincer, habar n-am dacă o să învingeţi diseară, băieţi. Ştiu doar că o să vă daţi sufletul luptând. Pentru că la mii de km, alte sute, mii de persoane o să-şi rupă vocile: România! Victorie!
Visul lui era să lovească mingea atât de tare, încât să nu o mai vadă nimeni vreodată. Să o trimită înspre cer şi să nu se mai întoarcă niciodată.
Nu ştia pe atunci că asta era aproape imposibil. Mingea ar fi trebuit să iasă din sfera gravitaţională şi să rămână suspendată în spaţiu, aiurea. Total aiurea. Ca un gând copilăresc de a lovi cu putere o minge.
I s-a spus, la un moment dat, că aşa ceva nu se poate. Au fost unii, puţini ce-i drept, care i-au zis că ar fi posibil, dar că trebuie să lovească mingea cu o viteză cel puţin egală cu acceleraţia gravitaţională şi că materialul din care ar trebui să fie confecţionată mingea ar fi un aliaj… Astea-s scuze, a replicat băiatul blond, cu privirea săgeată spre cer.
O vreme nu s-a mai auzit de băiatul cu vise imposibile. Mulţi spuneau că şi-o fi găsit o meserie serioasă şi că îşi vede de treabă. Alţii erau îngrijoraţi. Să nu fi păţit ceva. Umbla prea mult cu privirea pe sus. Era cu picioarele pe pământ! Replicau foştii prieteni. Ba numai cu unul. Celălalt era pe minge.
După mulţi ani, a apărut în orăşelul respectiv un băieţel blond cu o minge la picior. Semăna perfect cu ce care plecase demult de lângă prieteni şi familie. Unii spuneau că este fiul lui. Alţii că ar fi chiar el. Cum naiba să fie el? Întrebau bătrânii. Au trecut zeci de ani.
Poate o fi reuşit ceva cu mingea aia, au primit răspunsul de la un optimist.
Într-adevăr, o fi reuşit să o lovească mai tare decât oricine altcineva. În fond, mingea era alta.