Şi drumul ne arată de ce. Mergem pe câmp şi înaintăm al naibii de greu. 10, 20 de metri şi apoi maşina se afundă în stratul de zăpadă îngheţată, rămâne suspendată pe punte şi roţile dau în gol. Vine o alta să o scoată, dar după ce reuşeşte, i se întâmplă acelaşi lucru.

E frustrant să vezi că în două ore am înaintat 500 de metri. Se apropie ora 4, aşa că ne hotărâm să renunţăm. În faţa noastră sunt trei maşini, de la care aflăm că au ajuns totuşi în satul izolat şi împart provizii. După alte două ore de chin, ajungem înapoi în satul Scutelnici. Cu ajutorul unor localnici, împărţim alimentele unor familii necăjite.

Trei sandvişuri şi un snickers

S-a întunecat şi ne grăbim să plecăm spre casă. Ni se propune să dormim în primărie şi să plecăm a doua zi, pe lumină. Aflăm însă de codul portocaliu care urmează să intre în vigoare ne dăm seama că o să rămânem mult şi bine în Scutelnici dacă ne prinde vijelia aici. Aşa că plecăm.

După 6 kilometri prin troiene, când pe câmp, când pe drum (pe care îl depistăm după copacii de pe margine), ajungem pe o porţiune de 600 de metri perpendiculari pe direcţia vântului. Pe drum, stratul de  zăpadă este de un metru, un metru şi jumătate. Reuşim să ne tragem reciproc vreo 200 de metri şi maşinile încep să cedeze.

Pierdem un troliu. Dăm la lopată şi reuşim să scoatem o maşină, dar dupa 10 metri ne blocăm iar.

Am plecat cu trei sandvişuri şi un snickers la mine. Au trecut 16 ore de când suntem pe drum şi mai am doar snickersul în buzunarul îngheţat: am dat un sandviş şi pe celelalte două le-am mâncat. Dar, în mod ciudat, nu mi-e foame. Încă.

Noaptea pe câmp

Chemăm ajutoarele, dar nimeni nu vine să ne salveze noaptea. Aşa că ne pregătim de culcare, dar cei din maşina mea nu se dau bătuţi. Luăm legătura prin staţie cu celelalte maşini şi ne hotărâm să curăţăm 400 de metri la lopata. Nu avem de gând să dormim şi să nu mişcăm un deget până vin ajutoarele.

În jumătate de oră înaintăm 10-15 metri. Suntem transpiraţi şi începem să ne pierdem speranţa din nou.  E mult prea greu, iar zăpada se depune în urma noastră într-un ritm care distruge orice urmă de optimism. Dacă ar sta măcar o oră tot prăpădul ăsta…

Cedăm. Ne întoarcem resemnaţi la maşini şi încercăm să adormim. Depistăm un borcan de zacuscă şi o pâine. Cinci inşi mâncăm din ea cu ruşine, parcă. Sau cu teama că mâine o să fie mai rău.

La 1 noaptea mă trezesc vocile celorlalţi. Vom ieşi să scoatem maşina la lopată: suntem prea departe de ceilalţi şi viscolul ăsta parcă vrea să înghită toată maşina. Reuşesc să mă dezmeticesc şi ies împreună cu şoferul şi încă doi bărbaţi afară. Trec zeci de minute şi reuşim să scoatem maşina. În spatele ei rămâne un crater de peste un metru adâncime.

E primul moment de fericire: văd maşina pornind spre celelalte şi zăpada rezistând sub greutatea ei. Dar nenorocirea albă ne dă o palmă şi gheaţa cedează iar, de data asta mai rău. O roată intră cu totul în zăpadă şi hotărâm să aşteptăm dimineaţa, aşa că adormim epuizaţi cu maşina înclinată.

Salvatorii salvatorilor

Mă trezesc la 6 dimineaţa cu sunetul de staţie în creier şi o voce răguşită: Băi, cine mai are nişte motorină, un litru, doi?

Dimineaţa în câmpul îngheţat începe cu o gură de apă rece (suntem peste 20 de oameni şi avem 5-6 litri de apă la noi) şi pregătirile să ieşim din maşină: fularul peste gură şi gluga pe cap, strânsă bine cu şnurul.  Auzim zvonuri că au plecat utilaje spre noi, dar imediat ne sunt infirmate.

Ne dăm seama că încă o zi în câmpul alb nu ne-ar face prea mult bine. Mâncare nu prea mai avem şi nici cu motorina nu stăm excelent. Aşa că începem să scoatem maşinile la lopată şi să le aducem în dreapta drumului, unde depistăm o potecă cu mai puţină zăpadă.

După 5 ore de spart gheaţa şi aruncat zăpada, reuşim să punem toate maşinile pe drumul bun. Şi chiar atunci vedem o volă. Habar n-am cum să descriu sentimentul ăsta. Mă opresc din săpat şi simt cum tot organismul cedează. Îmi tremură genunchii, mă ia o foame cumplită şi încheieturile mele urlă de frig şi umezeală.

Mă duc spre capătul drumului şi scot ciocolata din buzunar. Savurez batonul îngheţat şi îmi opresc un sfert pentru mai tâziu. Habar n-am ce ne mai aşteaptă în satul în care ne vor lăsa utilajele.

La 12 reuşim să plecăm având în faţă o freză şi o volă. Atunci ne dăm seama că oamenii ăştia ne-au salvat realmente viaţa. Chiar  şi cu ei deschizându-ne drumul, facem 7 kilometri în 5 ore…

Pe drum aflăm că suntem aşteptaţi de cei de la Realitatea şi un coleg ne spune prin staţie că nu vrea să apară la televizor. Abia ce a vorbit cu maică-sa la telefon şi i-a spus că e la cumpărături. Râdem. Încă mai putem.

Ajungem în Scutelnici la 17.00 şi dăm iama în singurul magazin al satului. Vânzătoarea închide telefonul fiindcă „au venit băieţii cu convoiul umanitar, ăia care au rămas blocaţi în câmp”. Cumpărăm pâini îngheţate, castraveţi muraţi şi toate napolitanele.

Asfaltul şi fericirea

Avem de gând să dormim în sat, fiindcă nu mai putem rezista o noapte în câmp, dar vedem un utilaj întorcându-se dinspre Urziceni. Ne spune că a spart două troiene şi că ar trebui să ne grăbim dacă vrem să ajunge în oraş.

În 30 de secunde, 6 maşini de teren, cu gheaţă prin toate încheieturile aleargă prin satul alb, ca nişte animale înfrigurate şi înfometate după pradă.

Trebuie să ajungem în Urziceni înainte de lăsarea întunericului. Facem 26 de kilometri în 30 de minute (e ciudat cum o stradă unde zăreşti asfaltul poate să te facă aşa fericit).

La intrarea pe DN din Uziceni, ne oprim la barajul poliţiei. Drumul e închis, aşa că încep să sune telefoanele. După 30 de minute, avem prima soluţie: întoarcem maşinile spre Urziceni. Deodată, de pe o stradă lăturalnică, intră în faţa convoiului o maşină de intervenţii a pompierilor. Ne aliniem şi primim comanda să punem luminile de poziţie şi să mergem ordonat.

Ajungem iar la barajul poliţiei, maşina pompierilor opreşte şi primim acordul să trecem. Cei 60 de kilometri pe DN2 sunt o plăcere.

Oprim la intrare în Bucureşti să îmi recuperez lopata. Nu ţin neaparat să o mai iau, dar m-a rugat vecina să o ajut să-şi scoată maşina din parcare: a rămas înzăpezită.