Tag: basescu

Când președinții cântă

Invitat la un eveniment de strângere de fonduri, Obama a fredonat două versuri din ”Let’s Stay Together” a lui All Green (o ascultați mai jos). Electoratul a zbierat de plăcere ca fanele lui Britney la vederea lui Michael, mai că l-ar mai fi votat vreun american, doi pe tuciuriu și mapamondu’ a căscat ochii mari: ”uite, domnule, ăsta președinte. Se vede că-i american…”

Acum câțiva ani, Băsescu dansa la chefuri, făcea stand-up comedy la Cotroceni și entuziasma poporul: e ca noi, fraților! Puțini au fost ăia care și-au dat seama că asta nu e bine deloc. Ieri, Boc deszăpezea cu lopata, alaltăieri tăia fânul cu coasa. Nuți a făcut și ea de toate, de la cusut la dat cu mopu.

Când președinții cântă, poporul se bucură, gospodinele aplaudă și cei care au ținere de minte își pun întrebări.

Și ”originalul”:

sursă imagine

Românii nu s-au deşteptat

Spunea cineva aseară că românii s-au deşteptat şi că nu o să accepte ca opoziţia sau oricare personaj politic să fure din atenţia sau meritele fenomenului care se vrea a fi revoluţie.

Ia uite ca sunt peste 35.000 care îl contrazic: http://www.uslonline.ro/petitie/

Românii nu sunt nici mai deştepţi, nici mai maturi politic, nici mai puţin huligani sau educaţi decât erau înainte. Românii sunt şi animalele alea care aruncau cu pietre în jandarmi, şi ţiganii care fură în Spania, şi Băsescu sau Ponta, dar şi Raţiu sau Coposu (iertare, nu am găsit niciun exemplu în viaţă).

Suntem ca oricare alt popor din zona asta europeană, cu idioţii şi intelectualii noştri, cu protestele false sau revoluţiile sângeroase. Singura diferenţă ar fi probabil sărăcia, dar şi aici contează punctul de referinţă.

Să mergem deci în Piaţa Universităţii, dar să nu uităm să semnăm înainte petiţia de pe site-ul USL. Fiindcă suntem la fel de proşti ca acum 9 ani şi în vecii vecilor. Amin.

Eram 4, ca degetele de la o mână de pădurar

Miercuri, 8 decembrie 2010, am participat la Clubul Dilema Veche, la o discuţie pe tema “cultura alternativă a anilor ’80″. S-a vorbit, de fapt, despre un nucleu de artişti şi despre puterea acestora de a schimba direcţia sau măcar de a nuanţa o epocă, din punct de vedere cultural.

De-a lungul discuţiei, Mircea Cărtărescu şi  Florin Iaru au fost ajutaţi de întrebările lui Marius Chivu, critic literar (tânăr, relaxat în prezenţa celorlalte personalităţi) şi Mircea Vasilescu, redactor şef Dilema Veche.

Ideea unei cărţi colective ca “Aer cu diamante” a venit din puterea generaţiei. Cărtărescu: “Voiam să spargem toţi tiparele. Voiam să arătăm că suntem mai mulţi, că suntem un pluton, ceea ce inspiră o anumită agresivitate faţă de ce era înainte.”

Florin Iaru: “Bancurile spuneau că noi ne şi vindeam versurile. Aşa de bine ne ştiam stilul, încât dacă scriam acasă în stilul altuia, îi vindeam poezia. Pe o cafea.”

S-a vorbit şi despre intrarea textelor din volum, în manualele de limba română. Cărtărescu a povestit cum, după un an de la intrarea în manuale, a primit un telefon de la o tânără: „Alo, domnu poet Cărtărescu, poetu’ lu peşte?…. (cuvinte de nereprodus). Am picat un examen din cauza ta, deşteptule!”

Cu umor, autoironie (mai ales Cărtărescu), cei doi reprezentanţi ai opzeciştilor au discutat despre o prietenie strânsă şi despre curajul de a scrie împotriva curentului. Totul se întâmpla într-o epocă în care orice mesaj ce nu ridica partidul în slăvi, era considerat subversiv. Iar cei patru îndrăzneţi (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan) din volumul “Aer cu diamante” au fost o formă de rezistenţă ludică, dar extrem de îndărătnică, a acelor epoci.

Pentru un pic de divertisment, vă las cu o scurtă filmare, destul de neclară, a răspunsului lui Mircea Cărtărescu la întrebarea din public: Cum interpretaţi faptul că domnul Băsescu vă citeşte cărţile?

metafora de nevoie

Trăim vremuri tulburi. Şi pragmatice. Lirismul, romantismul şi voia cu care se întâmplau lucrurile în trecut mai că trag să moară, respectându-şi totuşi condiţia, în mizerie.

De aceea, noi, oameni adaptabili şi în pas vioi cu vremurile, am devenit subţiri, pliaţi perfect pe timp şi spaţiu, fără nicio exagerare lirică, fără adjectiv sau adverb pe lângă “cine?”, “ce?”. Tragem direct la poartă şi dacă suntem prea departe de “goal”, dăm pase din prima, fără preluare.

Până şi metafora, când e, e de nevoie. De nevoie, fiindcă o naştem abia când nu avem altă scăpare, când e de nevoie – condiţie suficientă. E şi din nevoie fiindcă ne trebuie – condiţie necesară. Şi e cam peste tot. Şi pe la palatul purtător de victorii dar învins de FeMeI şi pe la birou unde suntem metaforici cu un client şi înlocuim termenul comparat (cretinule!) cu cel figurat (cred că ar fi indicat să ne mai gândim la problema aceasta). Şi cu iubita. Şi cu sindicaliştii (aştia vin mereu după iubită pentru că pe duşmani trebuie să ti-i tii aproape).

Suntem plini de metafore de nevoie. Parafrazându-l pe  regretatul (hop! şi metafora de nevoie) George Carlin, persoanele handicapate sunt “persoane cu dizabilităţi”, morţii sunt “trecuţi în nefiinţă” iar ţiganii (“gitano” în spaniolă, “gitan” în franceză, “cigano” în portugheză) sunt rromi (n-o să discutăm aici despre cât de bine seamănă pronunţia cuvântului rromi cu români în limbile de mai sus).

Metaforă de nevoie a fost şi în Piaţa Victoriei acum cîteva zile când minerii, profesorii şi alţii s-au întâlnit de fapt să mai schimbe o vorbă, să mai danseze un “pinguinu”, s-o mai pună de-o plimbare prin capitală, să mai danseze pe cerebel-ul ălora care încercau să muncească printre fluerături şi morţii lu’ Băsescu. Dar, cum spunea şi-o poezie de-a lui Sorescu, fiindcă toate astea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus miting/ revoluţie sau, de către alţii, “ce dracu nu vă vedeţi de treabă?”.

Metafora de nevoie este, de voie de nevoie, peste tot, nu suportă comparaţie şi nici atribuiri pozitive. Ne caracterizează şi face mai uşor de inghiţit… lumea.

Somn uşor si bine (c-)am scris primul post!