Invitat la un eveniment de strângere de fonduri, Obama a fredonat două versuri din ”Let’s Stay Together” a lui All Green (o ascultați mai jos). Electoratul a zbierat de plăcere ca fanele lui Britney la vederea lui Michael, mai că l-ar mai fi votat vreun american, doi pe tuciuriu și mapamondu’ a căscat ochii mari: ”uite, domnule, ăsta președinte. Se vede că-i american…”
Acum câțiva ani, Băsescu dansa la chefuri, făcea stand-up comedy la Cotroceni și entuziasma poporul: e ca noi, fraților! Puțini au fost ăia care și-au dat seama că asta nu e bine deloc. Ieri, Boc deszăpezea cu lopata, alaltăieri tăia fânul cu coasa. Nuți a făcut și ea de toate, de la cusut la dat cu mopu.
Când președinții cântă, poporul se bucură, gospodinele aplaudă și cei care au ținere de minte își pun întrebări.
Se schimbă nişte lucruri în lumea asta. A venit ninsoarea grea , toţi prietenii mei vor să plece în alte ţări, lumea se ceartă rău, a început revoluţia, iar a venit criza, nesuferitu’ de Băse nu pleacă. E clar, e urâtă, cocoşată şi miroase urât. Treaba.
Nu mai zic că Vanghelie umblă cu una care nu e nevastă-sa.
Şi când te gândeşti că toate nenorocile pleacă de la un singur lucru:
Nu mai există secera şi ciocanul.
Serios. Am auzit explicaţia asta pentru toată criza financiară şi economică, la CTP. Omul spunea simplu: secera şi ciocanul înseamnă, pe lângă mult alte simboluri comuniste, ideea de muncă măsurabilă, concretă, palpabilă. Agricultura, oieritul şi altele produc de-ale gurii.
Secera şi ciocanul sunt înlocuite de tastatură şi monedă. Adică lucrăm şi, în baza unei convenţii numite bani, primim de mâncare. Iar când nu mai primim destul de mâncare, este fiindcă undeva, în lumea asta, cineva a dereglat convenţia.
Deci, ce ne facem cu blogurile, cu muncile la birou, cu şedinţele lungi şi calculatoarele performante? Roşiile nu cresc pe mocheta din biroul şefului şi nici pâinea nu se coace pe mouse pad.
Bogdan Naumovici a acceptat să îmi răspundă la câteva întrebări legate de iniţiativa “Împreună 2012″, un proiect al societăţii civile, care îşi doreşte să devină o alternativă politică la alegerile de anul acesta. Poţi citi prima parte a interviului aici.
Iată continuarea discuţiei cu Bogdan Naumovici:
Vorbeam acum câteva zile cu Sandra Pralong despre faptul că ceea ce se întâmplă zilele astea în Piață Universității poate fi considerat un bun prilej pentru apariția și nașterea unei forțe civice. O să vă vedem în Piață încercând să atrageți sprijin pentru următoarea perioadă din dezvoltarea proiectului?
Nu pot să răspund la această întrebare, pentru că nu știu ce se va întâmpla cu Piața Universității în viitorul apropiat. Sunt perfect de acord cu mai toate nemulțumirile exprimate acolo, simpatizez cu marea majoritae a oamenilor de acolo, însă cred că soluțiile nu vor veni din Piață, dintr-un singur motiv: calea pe care a apucat-o Piața presupune buna credință a politicienilor.
Să ceri revendicări de la politicieni și să te aștepți ca ei să ți le satisfacă, presupune să îi suspectezi de bună credință, iar eu nu cred în buna lor credință și într-o penitență însoțită de o întoarcere la 180 de grade a clasei politice.
Eu cred că soluțiile trebuie să vină în ciuda clasei politice și să ducă la o luptă democratică, în care să învingi și să îți impui apoi schimbările, mai degrabă decât într-un dialog cu actualii politicieni, fie el și de pe pozițiile de forță ale unui protest legitim al societăţii românești.
Când mesajul vostru va ajunge la mase, veți dialoga în concepte și termeni simpli. Așadar, în termeni de imagine, putem spune că cea mai mare problemă a voastră când vine vorba de credibilitate este proiectul Roșia Montană, de care ești asociat?
Asocierea mea profesională cu Roșia Montană este singura temă de atac împotriva acestei inițiative, iar atacul a venit imediat. Faptul că e singurul punct de atac spune mult despre inițiatorii mișcării, iar rapiditatea atacului vorbește convingător despre teama clasei politice de a apărea o alternativă credibilă, a unor oameni care nu sunt ca ei.
În măsura limitată în care atacul funcționează, funcționează pentru că nu ne-am obișnuit să fim liberi. Liberi de idei preconcepute, liberi să trecem dincolo de etichete, liberi să înțelegem că putem avea opinii diferite și nimeni nu are dreptul de a deveni o Curte Supremă a moralității când vine vorba despre opinii.
Dacă cineva are o problemă insurmontabilă cu faptul că eu fac campaniile publicitare pentru proiectul Roșia Montană (nu dau licență, nu negociez contractul, nu implementez proiectul, ci mă ocup de campania de comunicare a unei firme private), dar crede că “Împreună 2012” poate fi o opțiune bună pentru a trăi mai bine în România, poate discuta cu orice alt inițiator sau cu niciunul, pentru că este o asociație de oameni liberi și egali.
În final, când vezi tu primele efecte ale unui astfel de mişcări? Ce vă propuneţi exact pentru anul 2012?
Să găsim soluţiile, sa coagulăm în jurul lor o organizaţie şi simpatizanţi din toată ţară, să participăm la alegeri şi, dacă nemulţumirea este atât de mare iar soluţiile suficient de bune, să reuşim să ajungem în poziţia de a le şi implementa.
Acum 5 zile povesteam despre Vocile Revoluţiei în aşteptarea unei pâlnii care să adune mesajele şi nemulţumirile celor din Piaţa Universităţii.
Habar n-am dacă Împreună 2012, o platformă a societăţii civile care vrea să se transforme într-o forţă politică pentru alegeri, poate să fie soluţia, dar este o încercare şi merită atenţia noastră.
Aşa că am luat legătura cu Bogdan Naumovici, unul dintre iniţiatorii proiectului şi i-am pus câteva întrebări. Ce a ieşit (din câte ştiu, primul interviu din online cu Bogdan Naumovici despre Împreună 2012), puteţi vedea mai jos:
Sunt 7 semnatari ai acestui proiect. În ce constă implicarea fiecăruia și care este raportul dintre voi?
“Au fost mai mulți cei care au început discuțiile despre o eventuală inițiativă civică și/sau politică, menită să îmbunătățească societatea românească și modul în care trăim în țara asta. Dintre ei, cei 7 au agreat să și semneze documentul inițial al acestei mișcări.
Nu este o decizie ușoară să faci pasul înainte, într-o țară care condamnă inițiativa și îndrăzneala.
Se întâmplă ca eu și Aneta Bogdan să fim ce mai cunoscuți, însă Împreună 2012 nu este nici mișcarea lui Naumovici, nici partidul Anetei. Suntem doar doi dintre cei 7 inițiatori ai unei platforme de dialog deschise, căreia i se poate alătura oricine nu face parte din actuala clasă politică, pentru a încerca să găsim împreună soluțiile la problemele cu care ne confruntăm în fiecare zi.
Raporturile dintre inițiatori sunt de egalitate, așa cum sunt și cele dintre inițiatori și cei care se alătură acestei mișcări în fiecare zi. Suntem o asociație de oameni liberi, care nu crede în mitul salvatorului pe cal alb, după dezamăgirile Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, ci în succesul unei inițiative colective, a oamenilor de bună credință din România.”
Sunt mai multe astfel de inițiative apărute în ultimul an (un exemplu ar fi Noua Republică). Există riscul ca la un moment dat să spunem și de societatea civilă că eșuează prin încapacitatea de a se uni sub un obiectiv comun?
“Mișcarea noastră se numește Împreună 2012. Ea a pornit pe un drum diferit de alte construcții, cum ar fi chiar și Noua Republică, în sensul că nu am făcut un produs, un program politic, pe care să încercam să îl “vindem”, să ne căutăm adepți și votanți, ci am deschis o platformă de dialog în cadrul căreia așteptăm că soluţiile să vină de la oamenii care, pe de-o parte s-au săturat să trăiască așa în România, iar pe de alta, au soluții alternative pentru mersul înainte al societății românești.
Dar, atâta vreme cât mișcarea se numește Împreună 2012, ea este o platformă inclusivă, nu exclusivă, o platformă menită să unească, nu să dezbine. Noi salutăm existența cât mai multor asociații de oameni liberi iar, în măsura în care obiectivele noastre coincid, nu văd de ce nu am face drumul ăsta anevoios împreună cu unele dintre ele.”
Dacă spunem partid politic, vorbim de investiții financiare importante și de o prezență foarte serioasă și în offline. Cine vine cu banii pentru sprijinirea proiectului vostru?
“Nu suntem încă la momentul discuției financiare, deocamdată o pagină de Facebook este gratuită.:) Însă îți pot spune niște principii la care s-au gândit inițiatorii, pentru momentul în care va fi nevoie de o finanțare. Principiile sunt două: puțin de la mulți, astfel încât să nu îți creezi nici o dependență financiară de vreun interes anume și transparenţa totală, online, a finanțărilor și cheltuielilor. O să demonstrăm astfel, că nu suntem ca ei, că se poate și altfel.”
Mâine, în continuarea interviului, o discuţie despre Roşia Montană şi părerea lui Bogdan Naumovici despre ce se întâmplă în Piaţa Universităţii.
Later edit: continuarea interviului a apărut aici.
Cei din provincie ştiu despre ce vorbesc eu aici. E vorba de zilele alea dinainte de plecare acasă când începi să visezi fastul culinar pregătit de părinţi.
Ăla care începe cu o supă aromată cu găluşte, continuă cu o porţie sinucigasă de sarmale înghesuite în smântână şi se termină apoteotic cu o plăcintă cu brânză dulce şi stafide strategic aşezate cât să mănânci căutând fericirea.
Ei bine, asta ai doar acasă. Du-te într-un restaurant fiţos din Bucureşti şi primeşti o farfurie albă, întinsă, cu un pic de sos pe margini şi o fărâmă de specialitate imposibil de pronunţat.
Şi atunci ai două lucruri de făcut:
1. Suni acasă şi le zici că iei primul tren.
2. Intri pe gotservice.ro şi scrii un raport ca să ştie şi alţii ce ţi-a plăcut şi ce nu la restaurantul cu pricina.
Nu, nu e reclamă nesimţită (şi nici plătită ), e vorba despre un site care este chiar al nostru, al GreenPixel (şi Distinct). Pe scurt, intri aici şi scrii impresii sau le cauţi pe ale altora, sub formă de rapoarte, despre absolut orice serviciu sau produs din România.
Recunoaştem că încă nu avem rubrică pentru mâncarea de acasă. Sau nici nu trebuie?
Da, cred că l-am urmărit de 8 ori și de fiecare dată văd alte sensuri, înțeleg altfel imaginile și replicile, sau pur și simplu stau cu gura căscată în fața lui Anthony Hopkins, Brad Pitt și Claire Forlani.
Nu are nu știu ce ermetism sau cele mai profunde sensuri, dar are un romantism și o idee superbe: viața este un miraj de care s-ar îndrăgosti până și sfârșitul ei.
Și acum ajung la IMDb. Aici ratingul filmului este 6.9. OK, este o medie a notelor date de cei care au văzut filmul, dar tot mi se pare ciudat de mic. Deci sunt eu bătut în cap sau ratingurile de pe IMDb nu exprimă nicidecum adevărata valoarea a filmului?
Dragi bloggeri începători (mai ales ăştia mai începători decât mine),
Voi nu ştiţi pentru ce scrieţi pe bloguri. Şi nici din ce categorie faceţi parte. O să vă împart eu acum. Fiţi atenţi aici! Sunteţi unii care scrieţi ca proştii. Ca proştii ăilalţi, din cealaltă tipologie. Şi gata, am rezolvat-o cu cele două tipuri de bloggeri.
Acum că am delimitat publicurile acestui articol atât de necesar blogosferei, să începem cu sfaturile:
Scrieţi pe blog. Nu pe hârtie, nu pe pereţi (a.k.a. Facebook), nu pe cărţi şi, mai ales, nu în Caţavencu, Caţavencii, Caţavencele, Caţavencul, Caţele şi alte publicaţii care s-au rupt din alte ziare desprinse din ăla vechi pe care îl citeam cu toţii.
Scrieţi pe blogul vostru. Nu scrieţi pe alte bloguri decât dacă nu aveţi unul proprietate personală. Şi dacă nu aveţi dinăsta, e clar că nici nu trebuie să vă faceţi.
Nu scrieţi postări cu sfaturi pentru bloggeri dacă nu aveţi cel puţin 1000 de unici. Şi dacă aveţi nu mai scrieţi, că nu mai aveţi nevoie să vă promovaţi aşa.
Bogdan Naumovici – specialist comunicare și advertising, antreprenor
Dan Costinescu – specialist matematici financiare Wall Street, MS Stanford University
Dragoș Radu– predă economie politică la King’s College, Londra
Ioana Marinescu- arhitect, Londra
Mihai Cușută – doctor în economie, MBA
Viorel Pascale – antreprenor, EMBA
Pe facebook-ul lor deja au apărut discuții despre cianurile din dulapul lui Naumovici și asta ar putea afecta credibilitatea mesajului. Dar, pe fondul mișcărilor care se întâmplă zilele astea, sunt șanse să prindă sau măcar să îi sperie un pic pe politrucii care stau relaxați că nu avem de unde alege.
Aseară, când la Universitate câteva mii de oameni protestau împotrivă, la 2 kilometri depărtare, într-un bar, câteva zeci cântau pentru.
Şi ce făceau unii sau alţii nu e nici bine, nici condamnabil, e doar normalitate. E normal ca dacă vrei să te duci în Piaţă şi să ceri (de la pensii la principii morale), să fii acolo. Dar e la fel de normal dacă alegi să nu participi şi să îţi petreci seara într-un loc aşa frumos ca cel de aseară.
Fiindcă normalitatea e dată de majoritate, dar modelată după bunul plac de fiecare dintre noi.
La 500 de metri de Universitate, din faţa Palatului Şuţu, vocile revoluţionarilor se transformă-n mormăit. Îţi atrag privirea luminile televiziunilor şi câteva steaguri cumpărate din pasaj, la reducere.
În drum spre protest, primesc un telefon de la mama, o asigur că sunt atent la pietre şi huligani, dar aflu că am nimerit momentul potrivit să merg în Piaţa Universităţii: e seara intelectualilor. Aşa că îmi schimb planurile şi mă hotărăsc să îi cunosc.
“Să vină Roberta să ne numere!”
Roberta nu vine să ne numere, aşa cum cere un protestatar, dar încerc eu să aproximez. Undeva la peste 700 de suflete îngheţate bocnă cu mâinile pe pancartele pontoase. E clar, e seara intelectualilor.
Caut cu privirea personaje mai interesante cu care să discut şi îmi dau seama că, la fel ca insomniacul care numără oile, nu văd imaginea de ansamblu. Trecând cu privirea peste feţele revoluţionarilor, descopăr oameni normali, îmi văd foşti profesori sau viitori prieteni, oameni care parcă au ce mânca şi care, suprinzător, nu strigă cu ură.
Bolovan, nu pietre
De câteva zile, la Universitate, nu numai că se împinge un bolovan care e foarte probabil să alunece la loc, dar am impresia că bolovanul ăsta nici nu se mişcă, de fapt. Cu toate astea, vocile din Piaţa Universităţii îşi fac treaba. Simplu, asumat, la limita dintre “a eşua” şi “a schimba”.
Vocile mulţimii mai au mult până la armonizare, dar respectul pentru vocea celuilalt este ciudat de… prezent. Se preiau lozinci din mers, se strigă cu tactul unor profesionişti într-ale protestatului şi, culmea, văd zâmbetul ăla de superioritate: “v-am zis că reuşim!”.
Îmi pare rău
Într-un colţ, aşezat lângă maşinile televiziunilor, stă un domn cu părul alb şi peste 60 de ani. Nu strigă nimic, are privirea omului care va veni şi mâine şi în oricâte seri va fi cineva aici, să strige şi pentru el. Are doar o pancartă pe care scrie naiv: “Vreau! Oameni educaţi, de calitate şi bun-simţ. Noi modele pentru societate, pentru tinerii şi copiii români.”
Îl rog să-mi explice. “Totul ar trebui să plece de la învăţământ. Tinerii sunt altfel azi, au alt sistem de valori, iar asta nu e nici bine, nici rău. E doar normalitate. Şi e datoria noastră să le oferim modele şi posibile puncte de reper.” Cer un exemplu şi mi se răspunde simplu: “nu ştiu, nu ştiu cine ar putea veni aici să unifice vocile astea. Nu e ca în ’89. A trecut prea mult timp şi nu ştiu cine ar putea. Îmi pare rău.”
Am găsit poza lui pe Facebook la Victor Drâmbă, căruia îi mulțumesc că împărtășește aprecierea mea pentru mesajul domnului.
Dreptatea celor care vin şi celor care nu
În părculeţul din faţa TNB e un studio improvizat al Realitatea şi îl văd, aşteptând să intre în direct, pe Mircea Toma. Îi fac un semn discret, încuviinţează, mă apropii şi după ce mă prezint, îl invit să discutăm un pic despre ce scria acum ceva timp Hoinaru:
Termin înfrigurat discuţia cu Mircea Toma (cred că se poate vedea şi în tremuratul camerei) şi, cum “blogul nu face căldură, mă retrag să mă încălzesc”. Dar revoluţia mă vrea martir îngheţat, aşa că mi-o scoate în faţă pe Sandra Pralong, pe care o cunosc de câţiva ani şi a cărei părere chiar vreau să o aflu. Aşa că le fur celor de la Realitatea şi cel de-al doilea invitat şi îl provoc la o discuţie (nu se aude şi nu se vede excelent, dar frigul bate calitatea):
Termin interviul şi îmi dau seama că lumea a plecat din Piaţă. Aici, în faţa TNB-ului au mai rămas câteva voci. Aceleaşi lumini ale televiziunilor şi, într-un colţ, acelaşi domn tăcut, pregătit să vină şi mâine, şi poimâine. Îmi dau seama că vocea lui se poate auzi de departe.
Habar n-am dacă mă duc la #revoluţie, dar vreau să văd lucrurile pe viu. Fiindcă m-am săturat de Realitatea, Antena, Turcescu, Badea şi Tatulici.
De ce merg?
Cred că oamenii ăia, că sunt o mie sau 5, au şansa să creeze ceva: PRESIUNE. Atât timp cât politicienii nu vor fi primiţi în Piaţa Universităţii, cum nu a fost Orban ieri, atâta vreme cât ne obişnuim să tragem la răspundere abuzurile puterii, oricare ar fi ea, avem o şansă.
Ce sper?
Ca peste 7 luni să avem un guvern tehnocrat.
Azi, pe la 21.00, merg în Piaţa Universităţii. Mai vine cineva?
Când democraţia e distrusă şi, de fapt, niciodată nu a fost mai brează, când nici măcar nu mai e dorită de cei cărora le era mai bine pe vremea răposatului, să nu ne mire că avem un câine jigărit care o apără.
Ba din contră. Presa, cu excepţia TV-ului, arată de multe ori mai bine decât ţara şi democraţia de pe aici. Încă avem jurnalişti pe care îi citeşti cu plăcere, care dau impresia de imparţialitate politică sau cunoaştere a domeniului despre care scriu.
Dacă vă interesează subiectul, vă invit la prima întâlnire a Clubului Dilema veche, cu tema: ”Viitorul presei? Nici aşa, nici altminteri“. Ne vedem miercuri, 18 ianuarie 2012, la ora 19.00, la Godot Cafe-Teatru (Str. Blănari, nr. 14), alături de Iulian Comănescu, analist media şi Cătălin Tolontan, redactor-şef Gazeta Sporturilor, într-o discuţie moderată de Mircea Vasilescu, redactor-şef Dilema veche.
Spunea cineva aseară că românii s-au deşteptat şi că nu o să accepte ca opoziţia sau oricare personaj politic să fure din atenţia sau meritele fenomenului care se vrea a fi revoluţie.
Românii nu sunt nici mai deştepţi, nici mai maturi politic, nici mai puţin huligani sau educaţi decât erau înainte. Românii sunt şi animalele alea care aruncau cu pietre în jandarmi, şi ţiganii care fură în Spania, şi Băsescu sau Ponta, dar şi Raţiu sau Coposu (iertare, nu am găsit niciun exemplu în viaţă).
Suntem ca oricare alt popor din zona asta europeană, cu idioţii şi intelectualii noştri, cu protestele false sau revoluţiile sângeroase. Singura diferenţă ar fi probabil sărăcia, dar şi aici contează punctul de referinţă.
Să mergem deci în Piaţa Universităţii, dar să nu uităm să semnăm înainte petiţia de pe site-ul USL. Fiindcă suntem la fel de proşti ca acum 9 ani şi în vecii vecilor. Amin.
Majoritatea filmelor horror sunt de groază. Adică proaste. Nu doar că îşi pierd logica atunci când ajung la secvenţele horror, dar de multe ori nici nu mai reuşesc să te impresioneze.
Adică îţi mai sare inima din loc, te îneci cu o alună sau parcă faci pe tine (că doar nu te duci până la baie pe holul ăla întunecos), dar tot nu e senzaţia aia de “nu mă mai uit în viaţa mea la filme de groază”.
Am văzut recent două astfel de exemple (o treabă cu exorcizaţi şi Paranormal Activity 3), dar vreau mai mult. De fapt, vreau să găsesc un film pe care să nu îl pot privi până la final. De frică, scârbă, teroare sau alte sentimente feminine.
Îmi recomandaţi nişte filme horror după vizionarea cărora să nu mai vorbesc niciodată cu voi?
Ăştia sunt idioţii care strică orice demers pe care unii l-ar dori salvator pentru starea în care au ajuns.
Nevertebratele astea sunt, foarte probabil, aceleaşi care urlă prin metrouri când se întorc de la meciuri şi care folosesc argumentul suprem într-o încercare de discuţie: “ba pe-a mă-tii!”. E plină România de tâmpiţi ca ăştia şi, dincolo de orice guvern sau personaje politice, animalele astea vor avea grijă să ragă şi să arunce cu pietre în orice le depăşeşte logica. Deci vor avea motive destule.
Video găsit la Andreea Vasile pe Facebook (de la secunda 25):
Youtube este cel mai penetrabil sistem de tipul emiţător-receptor. Orice utilizator poate deveni ascultat şi privit de mii sau chiar milioane de persoane, singura condiţie de “reuşită” a conţinutului postat fiind capacitatea de viral a mesajului.
Tocmai de aceea, în ultimii ani au existat tot mai mulţi artişti care s-au lansat folosind canalul acesta şi cu siguranţă vor mai fi cazuri. Însă standardul este tot mai ridicat, iar cei care postează video-uri trebuie să folosească la maximum tot ce le oferă youtube.
Walk off the Earth este, fără îndoială, un exemplu de cum să transformi într-un spectacol fiecare apariţie pe youtube:
Later edit: Câştigători sunt Ionuţ şi Steliana. Felicitări şi ne vedem la meci!
Da, voi doi care priviţi dezorientat în jur şi vă întrebaţi despre cine-i vorba. Voi, ăştia care v-aţi ruşinat şi nu ştiţi cum să vă îndepărtaţi din faţa calculatorului.
Am două bilete (tribuna întâi) la meciul de sâmbătă, 14 ianuarie, ora 14.00, dintre Bucharest Wolves şi Stade Francais Paris şi nu mi-e frică să le dau cadou. Mă rog, mă laud degeaba, fiindcă Stejar Strong este cel care dă biletele.
Şi voi sunteţi cei care le puteţi lua.
Pentru a câştiga un bilet, scrie într-un comentariu până astăzi, 13 ianuarie, ora 22.00, un pronostic al scorului de sâmbătă şi pune un mail valid în formularul de comentarii. Baftă!
Dacă nu îmi cade în cap o cărămidă, nu mă prăbuşesc cu avionul sau nu mă ia la bătaie vreun rrom, e posibil să prind vremurile alea.
Vremurile în care România se va scrie cu doi de „r” şi populaţia majoritară va fi alcătuită din ţigani sunt aproape, cel puţin după estimările specialiştilor în demografie. Populaţia României este în continuă scădere, conform Eurostat (organismul Comisiei Europene care se ocupă cu statistica), din cauza emigrărilor şi a sporului demografic negativ. În timpul ăsta, ţiganii… îşi văd de ale lor.
Cu toate astea, unde ne ducem? Cum vom arăta ca minoritari în România? E de rău sau vom fi surprinşi să vedem că odată ce un popor devine majoritar, el îşi asumă responsabilităţi şi rolul de a face mai bună şi mai civilizată ţara în care trăieşte?
Cum ar fi să reîncepem să promovăm linkuri interesante, deci nu spre blogurile noastre?
Acum luni bune căutam să aduc ceva interesant cu fiecare tweet, nu intram în discuții mai lungi de două replici pe twitter și încercam să promovez subtil noile articole de pe blog.
Astăzi, la orele de trafic ridicat pe twitter, nu vezi decât expresii care împing limita șocantului și apoi un link către blogul aceleiași persoane. Tot mai rar apar recomandări de alte postări sau pur și simplu idei interesante aruncate în tweetosferă. Asta se întâmplă din două motive:
1. Ne transformăm din public în autori. Totul se întâmplă într-o sferă închisă, prea mică pentru ca astfel de modificări să nu fie resimțite. Încet-încet, tot mai mulți o să avem bloguri sau idei de promovat și tot mai puțini o să avem răbdare să recomandăm lucruri bune care nu sunt neaparat ale noastre.
2. Devenim imuni la ”șocant”. Ca în cazul oricărui mediu de transmitere a informației, când crește numărul emițătorilor și, implicit, al mesajelor, acestea din urmă tind să devină tot mai ieşite din comun pentru a atrage atenția. Ca o adaptare la context, și receptorii suferă transformări, devenind mai rezistenți la șocant și senzațional. Și de aici, ca într-un vals morbid, cel care promovează și cel care citește încearcă să forțeze pentru a obține ceva din acest dans: cititori și, pe de cealaltă parte, informații interesante.
Ipoteza pesimistă spune că în ring vor rămâne dansatorii cu mișcări grosolane, dar care îți fură ochiul, alături de partenerii lor desfigurați, dar plăcut impresionați de mișcările tot mai îndrăznețe și false. Muzica va fi oprită de mult.
Laurentiu ”mă ceartă” că nu am pus și ipoteza optimistă de final. Forțez și încerc să o formulez cam așa:
Ipoteza optimistă spune că un sistem cum e tweetosfera se autoreglează și că, odată ajuns la o limită a cantității, filtrarea se va face pe bază de criterii calitative. Cu alte cuvinte, lista celor care își promovează blogul spamând se va opri din creștere atunci când niciun tweet agresiv nu va mai reuși să aducă unici. În acel moment va începe să primeze calitatea. Însă ca acest lucru să se întâmple, e important ca noi, cei care suntem și cititori, să facem diferența între un ”cârlig bun” aruncat în vâltoarea linkurilor de pe twitter și un conținut bun de blog.
Acum câţiva ani, discutam aprins cu un prieten despre web 2.0 şi despre ce ar putea să reprezinte o trecere către 3.0. Dacă 2.0 înseamnă, pe scurt, interacţiune (conţinut generat de utilizator), deci o schimbare completă de paradigmă în tot ce înseamnă online, de unde se poate naşte următorul pas important?
Atunci când mă gândeam la web 3.0, vedeam ca pe un bun exemplu Second Life-ul. Aşadar, nu numai interacţiune, ci capacitate de a imita şi reda viaţa offline. Se vorbea atunci, şoptit şi cu frica bisericoşilor în faţa păcatului, despre riscul de a trece cu totul în online şi de a ne pierde identitatea şi capacităţile sociale.
Second Life-ul nu a prins. Însă a venit varianta îmbunătăţită a lui: Facebook. E clar că reţele sociale au mai fost înaintea invenţiei lui Zuckerberg. În sine, reţeaua socială este 2.0. Atunci de ce Facebook este o variantă a Second-Life-ului şi de ce este mai bun?
La primul nivel, Facebook exploatează trăsături şi nevoi din offline (nevoia de apreciere – like-urile, de impărtăşire – share etc.), ba chiar imită comportamente (event-urile), deci aduce elemente din realitate. Depăşeşte însă mirajul Second Life prin faptul că nu îşi propune să se limiteze la a imita, ci îngroaşă doar anumite trăsături şi le deghizează. Cu alte cuvinte, extrage din realitate, schimbă forma accentuând nevoi cenzurate de societate şi apoi redă realităţii noi “bunuri”.
Ajungem astfel la videouri care parodiază Facebook-ul aducând caracteristici ale lui în viaţa de zi cu zi, sau la glumiţe de genul: Cum ştii că Facebook-ul a devenit important? Gestul de “ok!” a ajuns să însemne “Like!”. Mai mult, fără să ne dăm seama, inserăm chiar noi părţi din realitate în Facebook: postăm poze cum ajungem acasă, dăm check-in (mă rog, mai puţin Auraş ) şi devenim evanghelişti ai reţelei sociale fără să realizăm, încă din momentul în care ne facem cont (ne găsim prieteni după mail şi îi invităm şi pe alţii să îşi facă un cont).
Aşadar, dacă vine vorba de 3.0, eu votez pentru Facebook. Capacităţile lui de a-şi depăşi condiţia de reţea socială şi de a “cuprinde” şi genera realitatea îl fac să fie, din punctul meu de vedere, cea mai credibilă variantă de web 3.0.
PS: Una dintre teoriile cele mai întâlnite teorii despre web 3.0 se referă la o reţea semantică prin care online-ul va introduce factorul context în analiza datelor şi va fi capabil să ofere informaţii personalizate pentru fiecare utilizator, pe baza experienţelor acestuia din trecut.
Invitat la un eveniment de strângere de fonduri, Obama a fredonat două versuri din ”Let’s Stay Together” a lui All Green (o ascultați mai jos). Electoratul a zbierat de plăcere ca fanele lui Britney la vederea lui Michael, mai că l-ar mai fi votat vreun american, doi pe tuciuriu și mapamondu’ a căscat ochii mari: ”uite, domnule, ăsta președinte. Se vede că-i american…”
), e vorba despre un site care este chiar al nostru, al 
