Am fost invitat de Pripas să văd filmul Rango, alături de alţi domni şi domnişoare bloggeri. Evenimentul, masa, dansul, dar mai ales ciocolata (bună, recomand ANIDOR cu alune…), au fost asigurate de ANIDOR. Mulţumesc, deci, pentru invitaţie şi tratament la sala VIP a Afi Mall.

Am mers să vedem, aşadar, un film de animaţie, comedie. Ne aşteptam la hăhăieli şi băşcălie. Şi când colo, la ieşire, lume serioasă, unii încurcaţi, alţii cu vorba clară: “băi, mie mi s-a părut o porcărie”. Nu le contest gusturile celor care s-au plâns de lipsa de umor a filmului, dar eu îmi menţin părerea: am văzut un film genial. Iată de ce:

Pelicula începe cu un personaj închis într-un mediu lipsit de viaţă, acvariul, unde îşi inventează prieteni, regizează viaţa din jurul lui. Cu alte cuvinte, controlează ce i se-ntâmplă. Dar este atât de plictisit de  faptul că nimic nu i se opune, încât e cât pe ce să inventeze intriga. Numai că aceasta nu se lasă creată, ci apare din afară şi acvariul cade din maşină făcându-se bucăţi pe autostrada încinsă a deşertului.

În acest moment de cumpănă, protagonistul cunoaşte personajul – tipul iniţiatului care caută să treacă de “partea cealaltă”. La sfatul înţeleptului care a ajuns la momentul “trecerii” (este vorba despre trecerea unei autostrăzi, dar ea simbolizează mult mai mult de atât: trecerea de la căutare la cunoaştere, de la sărăcie, la civilizaţie şi bogăţie), Rango (îi vom spune aşa respectând convenţia filmului, deşi el  este “Cel fără Nume”) pleacă în căutarea adevărului, ilustrat aici de apă.

Ajunge într-un sat în care setea (nu numai de apă, dar şi de speranţă, de eroi) oamenilor este atât de mare, încât străinul este uşor asimilat ca un erou civilizator. Cel împătimit de teatru (scenele şi indicaţiile date în acvariu) acceptă statutul şi începe să-şi regizeze singur rolul: şeriful care păstrează ordinea în oraş, în ciuda lipsei apei. Aici îşi inventează şi numele, citit de pe o sticlă – intervenţie a hazardului, sau poate chiar o mostră de improvizaţie actoricească.

După multe peripeţii care-i întăresc imaginea de salvator (deşi el nu găseşte apa şi nici salvarea), Rango îşi pierde întreaga imagine creată, în faţa unui şarpe, simbol al vicleniei. Scena deconspirării este una frumos construită. Despre şarpe se vorbeşte ca despre un distrugător fără milă. Dar acesta nu îl ucide pe Rango, ci se mulţumeşte cu distrugerea iluziei/ imaginii  create, omorând dintr-o lovitură şi personajul, dar şi satul care trăia în speranţa alimentată de erou.

În acest moment se produce ruptura în destinul personajului şi acesta cedează, cunoaşte disperarea nereuşitei – primul pas spre cunoaştere. Se întoarce la autostradă, acolo unde l-a întâlnit pe cel iniţiat, o traversează şi se întâlneşte cu cel care îi revelează adevărul: “nimeni nu se poate sustrage destinului”. Scena în care Clint Eastwood îl priveşte pe Rango printr-un geam şi îi desenează în jur un pătrat simbolizează excelent acest mesaj. Şi cât de frumoasă devine în acest moment scena iniţială în care personajul este într-un acvariu, “desenat” acum de acest pătrat.

Acum se produce şi revelaţia personajului principal. În fiecare moment cheie al acţiunii el se întreabă cine e cu adevărat şi abia după ce îşi spune că e nimic, poate să reînceapă drumul către DESTIN. Rango rezolvă puzzle-ul şi se întoarce în satul găsit pe marginea disperării readucând adevărul şi apa.

Desigur că scriind despre film, îmi amintesc scene şi replici absolut superbe de genul: “urmează-ţi umbra!” (sfatul înţeleptului către Rango, dat la începutul călătoriei – umbra este un simbol al sufletului; dacă este să facem o săritură în timp şi spaţiu, ea reprezenta în vechile sate din Ardeal chiar echivalentul omului: la orice construcţie se punea la baza fundaţiei o trestie de lungimea umbrei unui adult, pentru rezistenţă – vezi mitul lui Mânăstirii Argeşului); o scenă frumoasă este şi cea în care şarpele crede că este atacat de ulii, deşi tot ce vedea era doar umbra unor lilieci; şi exemplele pot continua (eu voi revedea filmul, fiindcă sunt sigur că mi-au scăpat multe).

Pe scurt, fiindcă probabil oricine ar începe să citească aşa cronică plictisitoare va sări direct la final, Rango este despre călătoria către noi înşine şi despre cât de greu este să descoperim cum ne cheamă cu adevărat, care este pătratul în care am fost desenaţi de la naştere şi cum putem să dăm un sens tuturor condiţionărilor făcându-le parte din felul în care schimbăm lumea.

Vă invit să vedeţi filmul şi să nu-l comparaţi cu orice alt animat, pentru că acesta e din total altă parte

PS: vă invit să câştigaţi nişte invitaţii la filmele voastre preferate AICI.