Joi, 10.03.2011, am fost la invitaţia lui Chinezu la #mascatweetmeet, o întâlnire cu teatrul Masca (piesa “Slugă la doi stăpâni”, scrisă de Carlo Goldoni, în regia domnului Mihai Mălaimare).

Am întârziat mult cu această postare din două motive. Am avut o perioadă foarte aglomerată. Însă, chiar şi dacă aş fi fost liber, nu aş fi scris imediat după ce am văzut piesa. De fiecare dată am nevoie de  timp să rumeg un spectacol. De data asta am ieşit din sală neştiind dacă ce am văzut mi-a plăcut sau nu. Ştiam, de fapt, ce nu mi-a plăcut. O tendinţă uşor vulgară de a face glumele gustate de publicul larg (ştiu că piesa permite şi chiar trimite uneori într-acolo, dar mie mi-ar fi plăcut un pic mai multă subtilitate şi mai puţine glume uşoare, lovituri de pereţii scenei etc.). Admit însă, “Slugă la doi stăpâni” nu este chiar genul meu preferat de piesă.

Ca să aflu însă ce mi-a plăcut trebuia să prind un sens, o cheie a piesei. Şi am găsit două :

Prima este cea evidentă şi afirmată explicit: găselniţa lui Mălaimare, mijlocul prin care aduce piesa mai aproape de spectator este plasarea ei în epoca Flower power (“make love, not war”). De aici lucrurile decurg firesc către iubirea celor doi şi mesajul uşor siropos al textului. Cu toate acestea, piesa nu are niciun moment mort. Punerea în scenă înseamnă o complexitatea tehnică extraordinară a tuturor actorilor. Aceştia joacă, trăiesc, “mişcă”, dansează, cântă. Mai mult de atât: regizorul găseşte o metodă foarte ingenioasă de a uni spaţiile scenei şi al publicului prin foarte des folositele trambuline. Personajele ajung într-o clipă lângă spectatori, comunică, le şoptesc la ureche, interacţionează. Şi aici am ajuns la a doua cheie a spectacolului:

Spectacolul “Slugă la doi stăpâni” este o piesă… 2.0.

O fac 2.0 gradul ridicat de interacţiune cu publicul şi faptul că actorilor nu le-a fost teamă sa predea celui de pe scaun frâiele poveştii (momentele în care Truffaldino se pliază prin gesturi pe sunetele venite din sală, ca  să nu mai zic de monoloagele transformate în scene de interacţiune, ale Smeraldinei). Spectatorul ia parte la ce se întâmplă, este pus chiar în situaţia de a “genera conţinut” şi, normal, se ataşează de piesa la care, într-un fel sau altul, a contribuit. Aici, eu fiind un conservator, am o mică problemă cu reacţiile publicului blogger care, ca să folosesc un eufemism, a fost cam prea dornic de interacţiune. Onomatopeele sau momentele în care i se spune actorului ce să facă sau cum să nu acţioneze nu cred că sunt dorite, oricât de 2.0 ar fi piesa

Dacă vine vorba despre rolurile preferate, votez cu naturaleţea şi felul în care construieşte Smeraldina fiecare situaţie (Alina Crăiţă). Dar mai mult de atât m-a impresionat verva, rolul îngroşat, dar atât de bine argumentat în fiecare ieşire zgomotoasă, ale doctorului Lombardi (Valentin Mihalache). În comparaţie cu “naturaleţea exagerărilor” lui Mihalache, personajul lui Andrei Gonczi, Truffaldino, are momente în care joacă parcă prea mult, exagerează fără contrapunct anumite mesaje, gesturi. Un alt punct pe care vreau să-l ating ,fiindcă mi se pare foarte important, este iesirea la aplauze. Îmi plac piesele în care ieşirea la aplauze are  regie, este parte din întregul tablou şi îmi prezintă mie, spectatorului, munca şi energia unui astfel de spectacol. Să-l aud pe Valentin Mihalache strigând “am făcut-o şi pe asta!” mi-a dat măsura frumuseţii echipei care a lucrat la această punere în scenă.

Pentru emoţii, atenţie, profesionalism, zel, recomand cu drag teatrul Masca. Eu o sa revin cât de curând. Şi de data asta voi alege o dramă

PS: Pentru a înţelege mai bine despre ca e fost vorba, recomand articolul lui Meşter.