cel mai citit dintre tunari
Pleşu spunea mai demult despre zona de prostie a fiecăruia dintre noi. Avem cu toţii un domeniu la care nu ne vom pricepe niciodată, oricâte eforturi sau studii am face.
Pericolul este să nu ne facem o profesie din zona de prostie: aşa ies tâmpiţii.
Dacă aşa stau lucrurile cu zona de prostie, cum ne găsim domeniul ăla unde putem fi geniali? Sunt şanse foarte mici spre zero să reuşim asta.
Doar că unii dintre noi au un pic mai mult noroc:
Acum ceva timp povesteam despre Tabăra din “Ţara lui Andrei”, una dintre experienţele care mi-a schimbat părerea despre ce pot face copiii în ţara asta.
Una dintre echipele de care eram foarte încântat atunci era cea a jurnaliştilor. Iată prima transmisiune în direct pe care am făcut-o alături de ei:
Copiii ăştia au reuşit să îşi împlinească visul. TV2BV este LIVE aici. Iată şi filmul de la inaugurarea studioului:
Ar cam fi cazul să felicităm copiii de la Scoala nr. 2 “Diaconu Coresi” din Braşov şi pe profesorul lor coordonator, Dumitru Avădanei. Nu? 
Abia ce a terminat România “să joace de la egal la egal cu Uruguay” şi Manafu să serbeze 6 ani de blogging, că m-a lovit:
Blogosfera şi naţionala, fotbaliştii şi bloggerii, terenul şi domeniul – toate au nişte puncte în comun:
Ce ştiu să facă de banii ăştia?
Să fim serioşi, ne spunem zilnic că la cât primesc ăştia care bat mingea pe National Arena, ar trebui să bată şi pe Brazilia.
La fel se zice şi despre bloggeri: cum? 200 de euro articolul?! Păi ce face ăsta, frate, lasă dâră de aur pe ecran?
Asta-i treabă serioasă?!
11 derbedei care aleargă după un balon plin cu aer. Şi când îl ajung din urmă, îi dau cu picioru’. În rest, gel în păr şi nimic în cap.
Ochelarişti handicapaţi social, cu probleme de adaptare şi cu laptop pe post de prietenă. Bloggerii sunt încă, pentru mulţi, o specie de neînţeles. Uneori, chiar de necitit. Fiindcă ”nu fac nimic concret”.
Banii, moartea pasiunii.
Păi nu ne spun fotbaliştii de prin anii 80 că atunci se juca doar din pasiune? Şi nu e logic că, banii fiind puţini, jocul curgea altfel?
Cam aşa se aude şi prin blogosferă: bloggerii mari scriu multe articole “subvenţionate” şi cică şi-ar mai dezamăgi dintre cititori. ”Unde sunt artiolele pentru care te citeam înainte?!” Cât despre noi, ăştia micii, trăim din job şi pasiune.
Că ne place sau nu ne place, avem ce suntem.
Jucătorii din naţională sunt de-ai noştri. Hrăniţi de mici cu telemea de la Mioriţa şi cârnaţi Pleşcoi, prieteni cu Bachus (deşi nu îl recunosc după nume, doar din vedere).
Bloggerii, la fel. Suntem crescuţi prin şcolile patriei, adăpaţi de mici cu mIRC şi Hi5 – poze la oglindă.
Aşa că trebuie să-i iubim (bine, măcar să-i acceptăm) pe toţi. Să-i încurajăm pe ai noştri când joacă şi să-i citim când scriu.
PS: Articolul ăsta e… două: pe de o parte, o reacţie la articolul lui Chinezu despre pasiunea pentru naţională (cu ocazia lansării noului echipament de către Adidas); iar pe de alta, un răspuns la întrebarea lui Manafu adresată bloggerilor participanţi la aniversarea celor 6 ani de blogging (Cum vedeţi blogosfera?).
Cel mai frumos mărţişor vine anul ăsta de la Editura All: 50% reducere la orice carte achiziţionată online de 1 martie.
Aşa că uită varianta cu 5 lei pe o bucată de tablă “aurită” de la ţiganca de la colţ. Ia un şnur alb-roşu, comandă o carte şi oferă un mărţişor deştept.
Aici găsiţi mai multe detalii despre promoţie. Livrarea se face prin curierat în Bucureşti (7,5 lei) şi în ţară (14 lei) – din regulament.
PS: nu fac reclamă Editurii All. Dar oferta mi se pare bună şi de apreciat.
Later edit: abia ce am comandat două mărțișoare: Britannia Road 22 și Ultimul rege al Scoției.
Piesa-i gata, tragem oblonul… şi vorbim despre teatru şi online.
Scena se demontează, actorii ies din roluri în spate şi muncitorii desfac decoruri. Domnul Mălaimare se aşează confortabil pe un scaun din spatele sălii, acolo unde a stat, cu emoţii, de-a lungul întregii piese.
O să vorbim despre teatrul Masca şi cum vedeţi dumneavoastră online-ul.
Încerc să-i explic că nu aştept păreri de specialist despre Twitter sau Facebook. Domnul Mălaimare zâmbeşte, spunându-mi parcă: nu e nicio problemă, vorbim despre orice.
Aşa că îi aduc aminte despre o poveste împărtăşită pe site-ul personal, cum la ieşirea din examenul de admitere a folosit ultimii 5 lei pentru a trimite o telegramă scurtă părinţilor: VICTORIE!
Toată povestea asta contrastează teribil (de frumos) cu site-ul perfect aranjat şi prezenţa în social media a teatrului Masca. Cum se leagă amintirea de prezentul digital?
La vremea aceea, Internetul era telegrama, glumeşte domnul Mălaimare. Telegrama era soluţia de a comunica rapid şi eficient. Da, lumea se schimbă. Este evident că Internetul stă la baza unei noi organizări a lumii. Şi România se va schimba categoric şi profund. Oamenii au descoperit că pot să se conecteze unii cu alţi şi pot redistribui energiile în societate.
Un teatru trebuie să fie conectat la Internet în mod profund, iar Teatrul Masca este, categoric. Asta fiindcă un om, Anca Florea, stă pe net non-stop. Site-ul este adaptat astfel în timp real, din mers. În acelaţi timp, am descoperit că lumea care comunică virtual şi care ar putea să transmită informaţii despre noi astfel este o comunitate foarte puternică şi generează un profil serios al viitorului spectator.
Apropo de doamna Anca Florea, acum ceva timp vă vedeam într-o emisiune pe TVR 2 şi vă trimiteam complimente pe twitter. Doamna îmi spunea că sunteţi în fotoliu şi primiţi laudele cu satisfacţie.
Şi atunci mi-a venit în minte imaginea unui spectator care stă în fotoliu, doar că de data asta dumneavoastră eraţi spectatorul a ceea ce se întâmplă în online. Cum vedeţi lumea bloggerilor din fotoliul spectatorului?
Iată răspunsul şi continuarea discuţiei cu domnul Mihai Mălaimare:
Discuţia a avut loc cu prilejul serii dedicate bloggerilor de către teatrul Masca. Cea căreia trebuie să-i mulţumesc pentru această ocazie este Anca Florea, omul din spatele teatrului Masca din online.
Vă recomand piesa “Comedia Erorilor” pentru dinamismul molipsitor şi accentul pe interacţiunea cu publicul, specifice prospeţimii punerilor în scenă de la Teatrul Masca.
cum e Piatra Neamț și cauți loc într-o industrie cum e cea a comunicării, poate fi al naibii de greu să ridici capul. Multe orgolii, idei puține, dar fixe și întrebarea deja clișeu: experiență?
Cu toate astea, în urma a trei mailuri schimbate cu Ioana Cozma și a unui research despre ce a făcut până în prezent, am un feeling că la ea nu se mai pune problema reușitei. Are idei și reușește să scoată din ele mai mult decât o făceam noi când pierdeam entuziasmul pe holurile facultății.
Iar ca dovada că îi iese, stă chiar proiectul care a făcut vâlvă în ultimele săptămîni în online: ”Studenților din provincie li se întâmplă zilnic.”
din noiembrie 2011 pe blogul pe Tumblr și din ianuarie 2012 pe Facebook. De fapt, li se întâmplă de când lumea și universitățile, dar trebuia să vină cineva și să le spună: ”Băi, ce noroc cu provincia asta care vine să învețe carte în București! Ce chestii amuzante pot ieși de aici!” Cu asta se ocupă în timpul liber Ioana:
”Aceasta e replica pe care ți-o spui în cap mereu, o spui părinților la telefon, o spui colegilor cu care ai de făcut un proiect: că pleci acasă. Dar niciodată nu ajungi acasă în weekend.”
Cum a pornit proiectul ăsta și cum îl vezi tu sfârșindu-se?
Inițial a pornit ca un alt blog personal. Mă plimbam prin Piatra Neamț (orașul meu natal) care era complet pustiu în ziua aia și mi-am dat seama că mi-e dor de București. Apoi mi-am amintit cum mi se face dor de Piatra Neamț când sunt în București. Am bifat în minte ideea: ”Ai două case, nu știi care-ți place mai mult.” și am pus-o pe un fundal verde imediat ce am ajuns în fața computerului. Și așa s-a născut primul citat.
După ce am publicat pe blogul Tumblr primele citate, lumea a început să trimită propriile întâmplări și povești.
Tot proiectul a crescut datorită Facebook-ului: studenții dădeau share mai ușor link-urilor și imaginilor din albume și vestea s-a împrăștiat în toată țara. E amuzant că a pornit adresându-se studenților din provincie care învață în București și a ajuns să se potrivească bucureștenilor, studenților din toată țara sau din străinătate și părinților care au copii la facultate.
Sper că proiectul nu se va sfârși prea rapid pentru că am impresia că studenția e o oază de întâmplări fascinante care poate fi exploatată la nesfârșit. Nu știu ce altceva mi-aș putea propune pentru viitor pentru acesta, având în vedere că “Student din provincie” a devenit deja o comunitate.
”Ideea asta mi se potrivește mănușă. Mereu o dau pe moldovenească atunci când mă enervez și la fel li se întâmplă și altor studenți din alte zone ale țării.”
Pe Facebook aveți peste 9000 de fani și ritmul de creștere e foarte bun. Te-ai gândit să monetizezi cumva popularitatea proiectului ăstuia?
pentru moment cred că ar trebui să rămână un loc de refugiu al studenților din provincie: aici vin și se găsesc între ei, aici comentează despre gândacii din cămin și aici se bucură că au frustrări comune.
Totuși, am în vedere încheierea unor parteneriate cu alte proiecte comune targetului format din studenți, parteneriate din care nu vor ieși neapărat și bani, ci mai degrabă oportunități pentru studenți.
”Unii bucureșteni chiar întreabă asta: dacă în Piatra Neamț avem cinematografe sau electricitate. O prietenă din liceu îmi povestea nervoasă că vorbea cu o colegă de facultate care a strecurat în discuție ”acolo la țară la tine”...iar Piatra Neamțul nu e tocmai sat.”
Dintre celelalte proiecte ale tale, cel mai promițător mi se pare ”Cuvinte Pompoase”. Ai de gând să îl deschizi utilizatorilor (să ai un conținut generat de ei și tu să vii cu grafica)?
Proiectul Cuvinte Pompoase a zăcut într-un folder mult timp și a ieșit la lumina zilei acum o săptămână. Nu a fost decât un mod de a mă distra și de a-mi pune imaginația la joacă. Chiar nu m-am gândit până acum că ar putea fi deschis utilizatorilor. Momentan sunt dedicată proiectului “Studenților din provincie”.
Mai degrabă proiectul Clubul Călătorilor este deschis utilizatorilor care își pot trimite poveștile și pozele de călătorie spre a fi publicate pe blog și pe pagina de Facebook.
”Acesta a fost punctul culminant al sesiunii studenților din provincie. Și chiar în perioada aceea devenise populară și pagina de Facebook a proiectului.”
Recitesc discuţia pe care am avut-o cu Ioana şi îmi dau seama că sunt lucruri care nu se întâmplă zilnic studenţilor din provincie sau din Bucureşti: să ai idei bune, să ştii să le pui în practică şi să faci oamenii să scrie despre tine.
Acum un an propuneam colegilor din tweetosferă #cudrag. Totul a plecat de la greşelile unor oameni al căror talent era chiar scrisul (corect).
Hastagul a apărut din dorinţa de a ne corecta fără resentimente şi de a primi critica relaxaţi, ca pe un ajutor şi nu ca pe o imputare. A prins mai bine decât mă aşteptam şi cred că este unul dintre hastagurile care au schimbat şi îmbunătăţit cu adevărat felul în care ne exprimăm în spaţiul numit tweetosferă.
Mai mult decât atât, #cudrag arată că putem corecta şi critica într-un mod nu prea specific românilor: cu dorinţa de a ajuta, lăsând la o parte orice capră decedată a vecinului sau mândrie a celui care ştie şi învaţă pe ăl’ mai prost.
#cudrag a făcut un an şi, dincolo de timpul trecut de la lansarea lui, măsurătoarea greşelilor corectate este mult mai importantă.
PS: Da, am fost şi eu corectat #cudrag.
L-am cunoscut pe Alexandru Crişan ca pe una dintre lucrările lui: privindu-l.
Din primul moment în care am intrat în Readers Cafe l-am văzut la o masă, explicând şi indicând cu mişcări ale capului câte o lucrare.
Alura lui Alexandru Crişan este cea a unui fost artist rebel care şi-a păstrat privirea liberă. Cu ea te depistează în mulţimea privitorilor şi îţi explică în câteva minute povestea unei galerii întregi.
Aşa că l-am rugat să îmi dea mai multe detalii despre expoziţia „P.4001” (numele vine de la Pelikan, cerneala copilăriei – cea care a fost folosită la realizarea lucrărilor).
Ca să înțeleagă și cei care ne citesc, care-i ineditul lucrărilor expuse de tine la Readers Cafe?
Nu cred în ideea lucrurilor noi, inedite, deoarece majoritatea s-au realizat până acum.
Dar despre o formă de reprezentare personală specifică autorului cred că se poate discuta… Amprenta autorului, de cele mai multe ori o discuţie controversată, derivă din procedeul tehnic de reprezentare. În cazul meu, al lucrărilor prezentate în P.4001, este mai mult o preferinţă de moment legată de tehnica respectivă.
Liliana Ghițău de la Readers Cafe spune că sunt rare cazurile când nu expui în mediul virtual și alegi să-ți înrămezi lucrările și să le scoți în lume. Asta e comoditate sau ai argumente solide pentru expozițiile virtuale?
Prefer să lucrez, iar nevoia de feedback de cele mai multe ori apare la un pahar de vin cu prietenii sau la o întâlnire precum cea din Readers…
Galeriile online în general transmit un feedback puternic, oarecum simplificat, imparţial şi asta mai ales prin interacţiunea cu lucrările şi nu prin cunoaşterea autorului.
Numărul mare de vizualizări online nu poate fi comparat cu prezenţa fizică într-o galerie de artă. Exista şi o notă impersonală prin care fiecare persoană care interacţioneaza cu lucrările îşi poate exprima opiniile liber, fără constrângeri.
Îmi explicai la vernisaj că lucrările expuse într-o galerie se privesc de la o anumită distanță pentru a surprinde ansamblul și mesajul lucrării. Când mediul este online cum facem? Exista vreo tehnică?
Nu de puţine ori am auzit comentarii referitoare la dimensiunea unor lucrări, şi aici mă refer la cele în format pătrat cu latura de 20 cm. Nu întotdeauna dimensiunea primează… dar pentru cei care consideră acest lucru este important sau pur şi simplu doresc să vadă detaliile la o altă scară există disponibilă şi varianta printată Fine-Art, în ediţie limitată semnată de autor.
În mediul online lucrurile sunt simplificate deoarece tehnica actuală permite vizualizarea unei lucrări în diferite formate. Este recomandată totuşi interacţiunea directă cu lucrarea. Este motivul care ne face sa mergem la Louvre când ajungem la Paris şi nu să îl vizităm online.
Ai multe nuduri printre lucrările expuse. Asta e secretul pentru public numeros? Cât e amor al artei și cât e voyeurism la cei care vin să îți vadă lucrările?
Sper că există o doză de voyeurism printre cei care vin să vadă lucrările. Există un prag tematic când arta ar trebui să provoace stări şi să inspire. Nu cred că oamenii iubesc un nud doar pentru că e bine reprezentat, cum nu cred nici în atragerea publicului prin astfel de reprezentări. Nudurile rămân o transpunere a unei stări într-un anumit moment şi pot să placă sau nu.
Și fiindcă te întrebam de online mai sus: cum te promovezi în mediul ăsta?
Sunt prezent în mai multe galerii online. Majoritatea dintre ele sunt comunităţi care promovează diferite forme de manifestare artistică. Preferate rămân în momentul de faţă saatchionline şi artlimited; asta nu înseamnă că nu vei gasi portofoliul de fotografie spre exemplu şi pe galerii precum deviantart, fotoblur, 500px, etc.
Mă gândeam la toţi medicii care au intervenit în cazul arşilor de la Sighetul Marmaţiei.
De fapt, e vorba de toţi medicii din România. Fie că operează pe inimă sau sunt medici de familie, oamenii ăştia nu au voie să greşească. Iar perfecţiunea li se cumpără, în cel mai bun caz, cu 20, 30 de milioane.
Cum ar fi ca greşelile noastre profesionale să omoare oameni?
În blogosferă, se greșește pe rupte. Greșesc bloggeri mici, cu 100 de unici sau ditamai scriitorii cu blogurile abia rezistând sub greutatea bannerelor. Şi de cele mai mult ori nu moare nici măcar orgoliul celui care greşeşte şi nu îşi cere scuze.
De fiecare dată când află că merg pe la câte-un eveniment, mama mă sună şi îmi spune să mă bărbieresc. A doua zi vede pozele pe Facebook şi mă ceartă.
Aşa că prietena Nico de la BORŢUN•OLTEANU s-a gândit să îi facă un cadou mamei mele. Şi vouă: Dacă v-am supărat vreodată, dacă vă enervam în liceu, dacă nu-mi suportaţi faţa sau, pur şi simplu, dacă vă place să faceţi experimente şi nu aveţi un cobai, acum aveţi ocazia să vă răzbunaţi definitiv.
Voi alegeţi cum mă bărbieresc, iar Gillette îmi dă ustensila (cu ocazia asta testez Fusion Proglide Power):
Iată cum va arăta faţa mea în funcţie de votul vostru:
Sâmbătă, 12 februarie, ora 21.30. Primesc un telefon de la Radu Tudoroiu, unul dintre salvatorii despre care vă povesteam aici. Mă anunţă că nu este în Bucureşti, dar Cornel Biciu, împreună cu ceilalţi din clubul Offroad România, pregăteşte o „ieşire” într-un sat din Buzău. Aici nu a ajuns nimeni de când cu ninsorile.
După o oră, îmi căut deja haine prin casă şi confirm prezenţa la 6 dimineaţa, cu o lopată, la Petromul din Dorobanţi.
Duminică dimineaţa. Ora 7 ne prinde într-un depozit de la marginea Bucureştiului, pregâtind cei 250 de saci pentru sinistraţi. În mai puţin de o oră pornim la drum: un convoi de 14 maşini, înarmaţi până în dinţi pentru confruntarea cu nămeţii.
Ne poticnim de câteva ori pe drum, dar maşinile astea sunt făcute să iasă şi din iad. Ajungem la intrare în Scutelnici şi, surpriză!, totul e deszăpezit. Nici gând de izolare, cum am fost avertizaţi. Cerem indicaţii şi ni se spune despre satul Arcanu. Acolo nu a mai ajuns nimeni de două săptămâni.
Şi drumul ne arată de ce. Mergem pe câmp şi înaintăm al naibii de greu. 10, 20 de metri şi apoi maşina se afundă în stratul de zăpadă îngheţată, rămâne suspendată pe punte şi roţile dau în gol. Vine o alta să o scoată, dar după ce reuşeşte, i se întâmplă acelaşi lucru.
E frustrant să vezi că în două ore am înaintat 500 de metri. Se apropie ora 4, aşa că ne hotărâm să renunţăm. În faţa noastră sunt trei maşini, de la care aflăm că au ajuns totuşi în satul izolat şi împart provizii. După alte două ore de chin, ajungem înapoi în satul Scutelnici. Cu ajutorul unor localnici, împărţim alimentele unor familii necăjite.
S-a întunecat şi ne grăbim să plecăm spre casă. Ni se propune să dormim în primărie şi să plecăm a doua zi, pe lumină. Aflăm însă de codul portocaliu care urmează să intre în vigoare ne dăm seama că o să rămânem mult şi bine în Scutelnici dacă ne prinde vijelia aici. Aşa că plecăm.
După 6 kilometri prin troiene, când pe câmp, când pe drum (pe care îl depistăm după copacii de pe margine), ajungem pe o porţiune de 600 de metri perpendiculari pe direcţia vântului. Pe drum, stratul de zăpadă este de un metru, un metru şi jumătate. Reuşim să ne tragem reciproc vreo 200 de metri şi maşinile încep să cedeze.
Pierdem un troliu. Dăm la lopată şi reuşim să scoatem o maşină, dar dupa 10 metri ne blocăm iar.
Am plecat cu trei sandvişuri şi un snickers la mine. Au trecut 16 ore de când suntem pe drum şi mai am doar snickersul în buzunarul îngheţat: am dat un sandviş şi pe celelalte două le-am mâncat. Dar, în mod ciudat, nu mi-e foame. Încă.
Chemăm ajutoarele, dar nimeni nu vine să ne salveze noaptea. Aşa că ne pregătim de culcare, dar cei din maşina mea nu se dau bătuţi. Luăm legătura prin staţie cu celelalte maşini şi ne hotărâm să curăţăm 400 de metri la lopata. Nu avem de gând să dormim şi să nu mişcăm un deget până vin ajutoarele.
În jumătate de oră înaintăm 10-15 metri. Suntem transpiraţi şi începem să ne pierdem speranţa din nou. E mult prea greu, iar zăpada se depune în urma noastră într-un ritm care distruge orice urmă de optimism. Dacă ar sta măcar o oră tot prăpădul ăsta…
Cedăm. Ne întoarcem resemnaţi la maşini şi încercăm să adormim. Depistăm un borcan de zacuscă şi o pâine. Cinci inşi mâncăm din ea cu ruşine, parcă. Sau cu teama că mâine o să fie mai rău.
La 1 noaptea mă trezesc vocile celorlalţi. Vom ieşi să scoatem maşina la lopată: suntem prea departe de ceilalţi şi viscolul ăsta parcă vrea să înghită toată maşina. Reuşesc să mă dezmeticesc şi ies împreună cu şoferul şi încă doi bărbaţi afară. Trec zeci de minute şi reuşim să scoatem maşina. În spatele ei rămâne un crater de peste un metru adâncime.
E primul moment de fericire: văd maşina pornind spre celelalte şi zăpada rezistând sub greutatea ei. Dar nenorocirea albă ne dă o palmă şi gheaţa cedează iar, de data asta mai rău. O roată intră cu totul în zăpadă şi hotărâm să aşteptăm dimineaţa, aşa că adormim epuizaţi cu maşina înclinată.
Mă trezesc la 6 dimineaţa cu sunetul de staţie în creier şi o voce răguşită: Băi, cine mai are nişte motorină, un litru, doi?
Dimineaţa în câmpul îngheţat începe cu o gură de apă rece (suntem peste 20 de oameni şi avem 5-6 litri de apă la noi) şi pregătirile să ieşim din maşină: fularul peste gură şi gluga pe cap, strânsă bine cu şnurul. Auzim zvonuri că au plecat utilaje spre noi, dar imediat ne sunt infirmate.
Ne dăm seama că încă o zi în câmpul alb nu ne-ar face prea mult bine. Mâncare nu prea mai avem şi nici cu motorina nu stăm excelent. Aşa că începem să scoatem maşinile la lopată şi să le aducem în dreapta drumului, unde depistăm o potecă cu mai puţină zăpadă.
După 5 ore de spart gheaţa şi aruncat zăpada, reuşim să punem toate maşinile pe drumul bun. Şi chiar atunci vedem o volă. Habar n-am cum să descriu sentimentul ăsta. Mă opresc din săpat şi simt cum tot organismul cedează. Îmi tremură genunchii, mă ia o foame cumplită şi încheieturile mele urlă de frig şi umezeală.
Mă duc spre capătul drumului şi scot ciocolata din buzunar. Savurez batonul îngheţat şi îmi opresc un sfert pentru mai tâziu. Habar n-am ce ne mai aşteaptă în satul în care ne vor lăsa utilajele.
La 12 reuşim să plecăm având în faţă o freză şi o volă. Atunci ne dăm seama că oamenii ăştia ne-au salvat realmente viaţa. Chiar şi cu ei deschizându-ne drumul, facem 7 kilometri în 5 ore…
Pe drum aflăm că suntem aşteptaţi de cei de la Realitatea şi un coleg ne spune prin staţie că nu vrea să apară la televizor. Abia ce a vorbit cu maică-sa la telefon şi i-a spus că e la cumpărături. Râdem. Încă mai putem.
Ajungem în Scutelnici la 17.00 şi dăm iama în singurul magazin al satului. Vânzătoarea închide telefonul fiindcă „au venit băieţii cu convoiul umanitar, ăia care au rămas blocaţi în câmp”. Cumpărăm pâini îngheţate, castraveţi muraţi şi toate napolitanele.
Avem de gând să dormim în sat, fiindcă nu mai putem rezista o noapte în câmp, dar vedem un utilaj întorcându-se dinspre Urziceni. Ne spune că a spart două troiene şi că ar trebui să ne grăbim dacă vrem să ajunge în oraş.
În 30 de secunde, 6 maşini de teren, cu gheaţă prin toate încheieturile aleargă prin satul alb, ca nişte animale înfrigurate şi înfometate după pradă.
Trebuie să ajungem în Urziceni înainte de lăsarea întunericului. Facem 26 de kilometri în 30 de minute (e ciudat cum o stradă unde zăreşti asfaltul poate să te facă aşa fericit).
La intrarea pe DN din Uziceni, ne oprim la barajul poliţiei. Drumul e închis, aşa că încep să sune telefoanele. După 30 de minute, avem prima soluţie: întoarcem maşinile spre Urziceni. Deodată, de pe o stradă lăturalnică, intră în faţa convoiului o maşină de intervenţii a pompierilor. Ne aliniem şi primim comanda să punem luminile de poziţie şi să mergem ordonat.
Ajungem iar la barajul poliţiei, maşina pompierilor opreşte şi primim acordul să trecem. Cei 60 de kilometri pe DN2 sunt o plăcere.
Oprim la intrare în Bucureşti să îmi recuperez lopata. Nu ţin neaparat să o mai iau, dar m-a rugat vecina să o ajut să-şi scoată maşina din parcare: a rămas înzăpezită.
Corina Olteanu are o problemă. Ba nu o mai are, datorită mie.
PR Exec-ul de la BORŢUN•OLTEANU nu mai credea în dragoste. Aşa că a apărut un concurs: convinge-o pe Corina că iubirea există şi poţi câştiga.
Poetul de mine a câştigat cu minunăţiile de mai jos:
Caii vin de se adapă
Oriunde pe valea stearpă,
Râd în soare ploile,
Iarba și culorile:
Negru, blond, intens roșcat,
O muiere de mușcat.
De mușcat și de atins,
Râde cu un ochi prelins.
Așteaptă cu sânul
Gol și-ntins, stăpânul.
Omul, cu putere,
Să rupă-n tăcere
Tricoul și bluza
Elanul și scuza:
Aș dori să fiu convinsă…
Ea scruta cuvintele
Gândul și dorințele
Ziua se-nnopta
Iarba descreștea
Și timpul venea:
Timpul să se nască
A dracu’ mireasă!
Interpretare:
Calu’ e simbolul bărbatului potent. Acesta e însetat. De iubire, amor, tăvăleala. Așa-i de însetat că se duce ”să bea” și din valea stearpă.
Ploile căzând pe timp de soare fecundează pământul, așa cum… așa cum o să vedem mai încolo. Muierea, că e tuciurie, blondină sau ca focu’, ca și păcatul din măr, se mușcă. Nu se gustă, nu se degustă.
Muierea noastră (să-i zicem Corina) râde-plânge (”cu un ochi prelins”) și așteaptă bărbatul puternic, ăl mai cal dintre cai, ăl mai gentleman dintre gentili. Care să facă ce spune și în poezie, că aici nu’s cine știe ce metafore. Doar că, surpriză!, Cado’!, când să fie bucurie și armonie în familie, femeia refuză și Adria și tot și cere dovezi de dragoste.
Și-atunci se produce neprodusul, lumea se cutremură, noaptea se face zi, iarba se întoarce către mama Geea și miracolul dă să iasă: Calu’ o cere, ba o și ia, din nefericire, de nevastă.
Dragostea egzistă, Corino! Dar cu forța.
Eram mai proşti sau habar nu aveam ce e aia o melodie mişto.
Ori muzica aia avea farmecul ei. Ştiam pe de rost Genius, ne închipuiam făcând sincroanele 3rei Sud Est (nu am înţeles niciodată de ce se scria aşa) şi salivam privind la Candy. Cumpăram casetele şi căutam cu înfrigurare versurile de la nu ştiu care melodie.
Nu aveam Internet, erau doar curiozitatea şi nerăbdarea de a vedea cum sunt celelalte piese de pe album. Sentimente urmate, aproape de fiecare dată, de dezamăgire. Cu excepţia unei piese sau două, casetele erau umplute cu remixuri şi “n”-şpe variante ale hitului.
Şi cum mai dansam la bairamuri pe melodia asta:
Ideile bune în Social Media nu ţin doar de suma investită, mijloacele tehnice sau de brandul care le pune în practică.
Un simplu post pe blog poate să arate inventivitate. Cel mai prezent teatru din Social Media de la noi a scris un post în care anunţa toate piesele în care joacă Valentin Mihalache. Găselniţa a fost să înceapă articolul cu un citat din ce scria acum ceva timp Mircea Meşter despre actorul de la Masca.
Se poate şi mai simplu, cu un tweet. O demonstrează destul de des în ultimul timp contul Trenta Pizza. Fraze scurte şi chiar inspirate. În timpul protestelor din Piaţa Revoluţiei, un tweet m-a făcut să le dau follow: “X a a făcut o comandă în Piaţa Universităţii, dar nu îl găsim prin mulţime.” – tweet-ul a fost şters şi l-am citat din memorie. Apoi a urmat altul.
Al treilea exemplu e despre o campanie mai complexă. Tab-ul “Împarte dragoste” de pe Facebook Boromir a prins foarte bine din două motive: folosea bine contextul (Valentine’s Day) şi avea deschidere în offline (cel mai faine declaratii scrise pe wall apăreau pe mediafaţada de la magazinul Cocor).
Probabil nu toate trei vă par geniale. De fapt, nu sunt şi nici nu trebuie să fie.
Relaţia cu un brand în Social Media nu e îndrăgosteală, nu se bazează pe o sclipire de moment o dată în viaţă. Ataşamentul înseamnă constanţă şi originalitate cu fiecare interacţiune între fani sau urmăritori şi brand. Altfel, unfollow, unlike etc.
Asta riscăm să ajungem, dacă nu cumva suntem deja.
43% dintre copiii românilor nu practică nicio activitate sportivă. Procentul e mic, dar se poate şi mai rău: doar 14% dintre copii fac sport în afara orelor de Educaţie Fizică de la şcoală.* Doar 2% dintre copiii românilor sunt înscrişi în cluburi sportive (în ţările nordice procentul celor care practică un sport ajunge la 80%).
În şcolile noastre, încă se face matematică în orele de sport. Nişte inconştienţi au impresia că pentru un olimpic la algebră trebuie să produci pe bandă rulantă handicapaţi motric.
În România, părinţii inconştienţi scot scutiri pe bandă rulantă. Dau bani buni pe ele, iar copilul scapă de orele de educaţie fizică şi se pregăteşte de un viitor luminos: obezitate, boli de inimă şi alte binefaceri ale lipsei sportului.
McDonald’s vinde meniurile de copii în prostie şi ăştia mici învaţă că eşti fericit când mănânci mult, sărat şi cât se poate de prăjit.
Avem un viitor luminos în faţă. Atâta doar că în ritmul ăsta riscăm să nu îl mai prindem.
*Sondajul a fost realizat în decembrie 2011, pe un eşantion repreşentativ de 1039 respondenţi, pentru compania P&G.
În urma acestor rezultate, P&G a lansat, în parteneriat cu Comitetul Olimpic Român, campania “Thank you mom”. Prin aceasta, este sprijinită echipa naţională a României la Jocurile Olimpice de la Londra şi promovată dezvoltarea tinerilor prin sport.
Dragă CFR,
Știu că și ție ți-e greu. Că important e drumul și nu destinația, că experiențele inedite ne fac viața frumoasă (cu condiția ca ineditul să ne lase în viață), dar Let me go home!
Știu că scârțâie și la tine, că ai fost mereu nedreptățit. Știu că lumii rele și călătoare nu-i pasă că e ger sau caniculă. Tu ai treaba cea mai grea: să mergi în țara lucrurilor care nu merg.
Știu cât suferi când țâncii de 10 ani rezolvă problema cu ”un tren pleacă din punctul A și altul din punctul B… când se întâlnesc?”, iar tu nu reușești de 20 de ani fiindcă îți dă cu… întârziere.
Știu toate astea, și să mor călcat de tine dacă nu mi-ești drag, but I wanna go gome:
Acum două săptămâni citeam pe blogul lui Make despre un grup de nebuni care şi-au luat maşinile 4×4 şi au pornit la dezăpezit. Păreau nişte năluci ale zăpezii care apar iarna de nicăieri şi îi salvează pe cei înzăpeziţi de acolo unde nici autorităţile nu ajung.
Am urmărit firul poveştii şi în câteva ore aveam un răspuns pe mail. A doua zi am plecat spre o cafenea cool din centrul capitalei să mă întâlnesc cu doi dintre ei, Radu Tudoroiu şi Cornel Biciu.
Imediat ce facem cunoştinţă şi le spun două cuvinte despre blogul meu, dau drumu’ la reportofon şi îi rog să îmi povestească după cum le pofteşte inima.
Cornel: Uite, cred că ne-ai ales bine. Adică suntem chiar cum zici tu, oamenii ăia care fac nişte lucruri mişto despre care nu scrie şi nu prea vorbeşte nimeni. Eu nu sunt modest, recunosc.
Zâmbesc şi vreau să îi spun că nu au de ce să fie, dar ne întrerupe ospătarul. Cer un ceai şi Cornel îmi zice că trebuie să fie neaparat de iasomie. Omu’ e lider.
Deszăpezirile
Continuă: Să îţi zic cum e cu deszăpezirile. Sunt pe moment. În maxim o oră ne-am strâns şi i-am dat drumu’. Facem un plin şi am plecat. De exemplu, cum a fost miercurea asta (25 ianuarie). Ieşisem la o cafea cu o gagică şi primesc un telefon. După câteva vorbe, văd la televizor care-i treaba şi-i zic: Ia uite ce-i la Afumaţi! Mergem? Şi gata, într-o jumătate de oră ne-am strâns 10 maşini.
Am mers seara şi am făcut ce am putut… printre altele, am deszăpezit şi o maşină de jandarmi, adaugă Radu râzând. A doua zi a fost muncă serioasă. Unul dintre prietenii noştri lucra la un Mega Image şi ne-a chemat că adăpostise nişte oameni acolo. Am mers, i-am luat. Am plecat înspre Giurgiu, Adunaţii Copăceni încolo, am ajuns până la Călugăreni. Vorbisem deja cu poliţia şi deja ştiam unde e mai rău.
Cornel: La întoarcere, am zis, băi, hai să nu lăsăm nimic în urmă. Şi am început să îi leg, să încep să îi scot. Tot ce se putea scoate. Un camion de marfă, o dubă. Ideea este că pe jos era gheaţă de nu puteai să stai în picioare. Şi bătea un vânt! Era îngrozitor. Noi stăteam cu ochelarii de ski pe faţă, cu cagulă.
Păi, cum aveai aderenţă?
Când pierdeam eu aderenţa, trăgea maşina din faţă. Tragem în linie. De fapt, asta e şi modalitatea în care spargem troienele. Băgăm o maşină în faţă, se blochează în zăpadă, o tragem. Exact ca la berbecii cu care rupeau porţile. Şi facem trenuleţ. Că, îţi dai seama, mai rămâne şi următoarea maşină. O scoatem pe aia, şi apoi pe prima. Şi iar spargem…
Cum aţi văzut voi, de acolo, că şi-au făcut treaba autorităţile?
Cine e acolo, îşi făcea treaba ca lumea. Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care nu ne-am băgat şi la Călugăreni. Aveau un program de deszăpezire, vorbeau între ei. Noi, dacă ne-am fi băgat mai mult, îi încurcam.
Cornel: Aici îl contrazic pe Radu. Ei ştiau ce făceau, dar nu exista un om care să ştie să profite de noi. Le era teamă să nu rămânem blocaţi. Dar noi nu riscăm aiurea. De aia nu plec eu cu el şi atât. Ei ştiau mult mai bine unde era nevoie de noi şi nu au ştiut să ne folosească.
Umanitarele
Pe lângă intervenţiile astea rapide, voi mai aveţi nişte obiceiuri foarte sănătoase, aşa.
Cornel: Te referi la Umanitare, da? Aici e poveste lungă.
Îmi place cum pronunţă termenul ăsta, umanitare. E aproape la fel de tehnic ca numele unei piese de maşină. Îmi dă impresia că e unul dintre cele mai bine puse la punct maşinării din lumea asta. Şi chiar e.
Continuă: Clubul de împătimiţi 4×4 este foarte vechi, de prin 93-94. Iar prin ’99 ne-am apucat de umanitare. Mă rog, alţii au pus bazele, noi am venit după. Să-ţi spun cum facem. De două ori pe an, înainte de Crăciun şi Paşte, alegem locurile cele mai greu accesibile din ţara asta (cu ajutorul unor profesori de geografie din grupul nostru) şi plecăm întâi în recunoaştere. Aflăm situaţia locuitorilor din satul repectiv şi apoi punem la punct plecarea.
Totul se face pe banii noştri. Cumpărăm alimente de bază şi tot ce le mai trebuie oamenilor ăstora şi vineri dimineaţa plecăm. Ajungem noaptea, pe cele mai grele trasee posibile (Radu aproape îşi freacă palmele şi mă gândesc că acum s-ar sui în maşină şi ar lua-o peste munţi). A doua zi, cu ajutorul fetelor, punem totul în saci şi ducem oamenilor. Nu vrei să ştii ce satisfacţie poţi să ai…
Un bătrân din Apuseni plângea că a mâncat pentru prima dată în viaţa lui o banană. Iar o băbuţă i-a rugat să o lăse să urce într-o maşină, că nu ştia cum este (zâmbesc şi mă gândesc că şi-a format o părere tare greşită despre ce înseamnă o maşină).
Cornel: Partea frumoasă este că noi căutăm să găsim trasee complicate, grele. În felul ăsta, îmbinăm utilul cu plăcutul. De fapt, nu mai există util. Din punctul nostru de vedere, este doar plăcutul. Imaginile din Deltă, de exemplu, sunt foarte frumoase:
Înainte de plecarea din asezarea izolată, grupul de umanitari 4×4 face un foc de tabără, cumpără doi miei şi… ne încălzim cu un “ceai”, completează şuşotit Cornel, arătând amuzat către reportofon. De fapt, ceiuleţul ăla începe odată cu umanitara. O pălincă bună, Felix vine cu vinu, producţie proprie, şi aşa ajung fetele să mai conducă.
Nişte băieţi cu bani
Citeam despre voi şi cineva vă descria ca fiind nişte nişte băieţi şi fete cu bani…
Cornel: Eu nu mă consider cu bani. De fapt, ce înseamnă să ai bani? Ca să întreţii un agregat îţi trebuie, sincer, bani. Dar pentru mine, mersul pe Dorobanţi e ca să mă întâlnesc cu cineva şi de obicei e pe jos. Da, avem bani, dar eu cred că oamenii din clubul ăsta al nostru au creier mult şi bani destui.
Maşinile alea ale voastre nu prind la gagici. Sunt prea dure.
Cornel: Aşa gândeam şi eu, că nu o să avem succes cu roţi de 38’’, fiindcă oricum nu ştie vreo gagică ce înseamnă astea. Dar atragi intelect şi tipe pasionate.
Dacă te mănâncă în cur să iei piciorul din gaz…
La voi în maşină e cald, e ok la intervenţiile de deszăpezire?
Cornel, scurt: Nu. (râde) La mine, la un moment dat, nu vedeam decât printr-un colţ al parbrizului.
Consumă mult?
Cornel: Cam 12,5 în oraş. Dar când o bagi pe dealurile alea… Acolo nu discutăm. Când am fost cu voluntariatul ăsta extrem (cu deszăpezirea)… în două zile am consumat un rezervor. Cum să-ţi explic eu? Turometrul meu nu stă în stânga. El ştie doar zona dreaptă, acolo unde e roşu.
Şi când o luaţi de nebuni pe munţi?
În unele zone, dacă nu te ţine motorul, e naşpa. Imaginează-ţi aşa: urcare de 2 kilometri. Stânga şi dreapta, hău. E o creastă. Dacă te mănâncă în cur să iei piciorul din gaz sau se întâmplă ceva, ori îi dai repede prin staţie ăluia din spate să intre în tine să te oprească, ori te duci… Ai două variante simple. Şi automat, odată ce ne-am oprit amândoi e nasol. Totul e urcare aşa. Şi împinge palma în sus, la 45 de grade.
Un fel de SMURD
Mă gândeam la o treabă. Voi, semănaţi cu ce era SMURD, păstrând proporţiile, acum vreo 10 ani. V-aţi gândit vreodată că poate deveni instituţionalizată treaba asta?
Cornel: Ne-am gândit, dar ăsta e un hobby. Ţine cont că toţi avem meserii foarte diferite: avocaţi, medici, profesori, patroni, directori etc. Fiecare este destul de ocupat. Ce spui tu este interesant şi fain de pus în practică, dar dacă îţi ocupă mult timp,nu merge. Trebuie să ai din ce trăi.
Deci nu aţi fost niciodată contactaţi de autorităţi? Să fie, de exemplu, o parte din intervenţie subvenţionată? Să vă zică într-o zi: Băi, vă dăm noi motorină şi alimente, voi numai ajutaţi-ne.
Nu. Ne-am dori măcar să ne anunţe unde e nevoie de noi, dar nici asta nu se întâmplă.
Şi totuşi…
Astăzi e prima oară când ne-a sunat un maior din poliţie şi ne-a zis că e situaţie de urgenţă, să îi lăsăm două numere de telefon, în caz că au nevoie, să ne sune. Ne ştiau de la o emisiune în care am zis că vrem să fim contactaţi de autorităţi ca să ajutăm.
Radu: Mai sunt şi ăia cu ochelari de cal. În Deltă, de exemmplu. Ploua, eram rupţi, nu ne mai ardea de nimic. La câţiva kilometri de la plecare, în drum spre Deltă, ne opreşte căpitănia portului. Ne-au dat nişte amenzi. Putea să zică: stai mă, că e un convoi umanitar, lasă-i să îşi facă treabă.
Cornel: Cum ar spune prietena noastră, „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”.
Românu’?
Românu’ nu ar mişca nimic. Erau cazurile alea de oameni blocaţi la 1 kilometru de sat şi aşteptau să fie savaţi de jandarmi.
Cornel: Findcă românii sunt foarte comozi şi preferă să stea în maşini. Am văzut multe cazuri aşa. Dar e şi faptul că nu se confruntă cu astfel de situaţii. De asta, e şi suspect pentru ei că vrea cineva să îl ajute. Mulţi dintre cei pe care i-am tras se uitau la mine ciudat.
Da, se mai întâmplă
Vi s-a întâmplat să vă răsturnaţi la vreo umanitară, chestii mai complicate?
Da, se mai întâmplă.
Radu şi Cornel zâmbesc. Se mai întâmplă ca lucrurile să nu meargă perfect. Maşinile se mai răstoarnă, străzile râmân uneori înzăpezite. Şi tot aşa, sunt bătrâni în vârful muntelui care au câteodată nevoie de ajutor.
Din fericire pentru ei şi pentru lumea în care normalul a început să pară extraordinar, se mai întâmplă şi să existe oameni care ajută necondiţionat. Pur şi simplu.
Mafia a cuprins Facebook mai ceva ca molima coborâtă asupra vitelor Egiptului.
Like-uri, share-uri, comentarii, certuri, regulamente schimbate, înjurături ca la login-ul Facebook-ului, rupturi de prietenii virtuale, toate pentru un mixer sau o ciocolată care expiră peste o săptămână.
Concursomanii ne conduc viața și brandurile, de la ei ne luăm salariile și lor le dăm premiile noastre cele de toate zilele și toți clienții. Ei ne râd în față de pe cele 100 de conturi false cu care dau like-uri narcisiste la propriile comentarii. Ei sunt blestemul (ne)specialiștilor în social media și celor care vor să câștige un premiu cinstit pe rețeaua lui Zuckerberg.
Dar STOP! E timpul ca mafia Facebook-ului să moară. Iat-o pe cea care va face ordine în estul virtual:
Și iată ultimele mesaje primite de subsemnatul de la domnișoara în cauză:
E clar: În Facebook e ca în politică: toți îs niște mafioți. Trebuie să ieșim în stradă!
Gheața e în viețile noastre de când ne știm.
Ne urnim greu. Când suntem hotărâți să pornim la treabă, dăm în gol. De multe ori ne culcăm la pământ.
Odată porniți, ne dăm cu stângu’n dreptu’. Ne crăcănăm ușor, iar când e de alunecat o luăm în direcția greșită și nu ne mai poate opri nimeni.
Alunecăm pe gheață de când ne știm. Apoi ne plângem de milă și dăm vina pe altcineva, altceva, orice, dar nu ghetele noastre proaste. Fie că suntem zgârciți și le-am luat pe cele mai ieftine, fie că sunt românești.
Mă-ta pe gheață! Înjurăm des și ne lamentăm: Treaba nu merge. Nu știu ce s-a întâmplat. S-a stricat.
Bate tot timpul vântul schimbării, dar noi mergem și facem pipi contra lui.
De când ne știm ne plângem de frig, gheață și vânt. Ne place soarele și trăim cu speranța că se va face cald ca să batem fieru’.
Mai am vreo 60 de ani de locuit în ţara asta. Cu puţin noroc. Şi cred că o să-i trăiesc pe toţi aici. Cel puţin acum, în momentul ăsta, nu plec din România pentru că:
Îmi place să vizitez ţări mai curate decât cea în care trăiesc. Cum ar fi să locuiesc în Germania şi să-mi fac concediile pe malul Dâmboviţei?
Combinaţia asta de leneşi şi gospodari, primitori şi primitivi, mândri şi fără motiv îmi pare că mi se potriveşte de minune.
Româncele sunt mai frumoase decât altele în comparaţie cu românii decât alţii. Ale noastre nu au de unde alege, deci, băieţi, e de stat. Suntem în avantaj.
Am familie, prieteni, loc de muncă, datorii, criză aici. De niciunele nu vreau să scap fiindcă vin la pachet.
Dacă nici în ţara asta nu o să se vadă progresul înseamnă că el nu există. Sau a fost furat, sau e prea scump şi nu ni-l permitem.
România este singura ţară comparată cu o grădină, e mare şi, deşi mi-e teamă că proştii sunt ăia care NU sar gardul, mai rămân pe aici. Vreo 60 de ani, cu un pic de noroc.