cel mai citit dintre tunari
Am aflat de Radio Lynx târziu. Acum aproximativ un an. Eram la un team-building cu PRIME România şi una dintre colegele de atunci primeşte un telefon, după care începe să sară în sus şi să plângă de emoţie.
Genul ăsta de reacţie când te sună cineva să-ţi confirme un job spune multe despre respectivul loc de muncă. În plus,
Continue reading »
S-au întâmplat multe şi nu prea am avut timp să povestesc despre nimic.
Aşa că le luăm pe rând:
Acousticbloggers a fost unul din cele mai frumoase proiecte la care am luat parte de când am cunoscut oamenii din online. Ce poate fi mai stângaci şi mai frumos decât nişte bloggeri care cântă pentru a strânge banii necesari unei vieţi?
Şi apropo de stângăcii:
Am o prietenă pe care nu am mai văzut-o demult. De care mi-e dor şi alături de care am trăit zile foarte frumoase. Şi fiindcă nu reuşim să ne întâlnim mai deloc, îi propun să ne vedem acum la o carte, un pupat pe obraz şi poate un ceai. Doar dacă e timp 
Mi-e foarte greu să scriu despre o piesă imediat ce am văzut-o. Am nevoie să o dezbrac de scenă, de public, de orice adăugire care îmi îngreunează felul în care o văd. Am nevoie să-i las sensul, ideea, sintetizate până la nucleu, până la forma absolută, care nu mai poate fi în niciun fel simplificată, sau esenţializată.
Dacă ar fi să încerc acelaşi procedeu cu piesa Actorul (în regia Ancăi Florea, textul lui Mircea Dinescu, muzica lui Mircea Tiberian, scenografia Sandei Mitache şi interpretarea lui Mihai Mălaimare şi Mircea Tiberian, la Teatrul Masca) aş ajunge, cred, la câteva idei. Actorul înseamnă moartea omului. Urcarea actorului pe scena echivalează cu
Continue reading »
Iuliana, PR la Dilema Veche, scrie constant aici. De dragul vremurilor trecute, al locurilor trecute cu piciorul. De dragul oamenilor care vor să citească şi texte scrise bine, corect, frumos:
Praga nu te lasă să n-o iubeşti. Te învăluie cu fiecare străduţă, cu fiecare clădire, cu fiecare statuie, cu fiecare fereastră, cu fiecare detaliu. Te copleşeşte prin frumuseţe, prin eleganţă, printr-un ritm după care tânjeai, prin atenţia acordată fiecărei pietre cubice. Te lasă o vreme să umbli cu harta în mână identificând sau câutând câte o stradă ca apoi să te poarte cum ştie ea mai bine într-o hoinăreală din care îţi lipsesc punctele cardinale, numele şi numerele străzilor. Te laşi ghidat de clădiri, de poduri şi de Castelul atât de sobru, rece, impozant. Mai faci din când în când o pauză ca sa-ţi odihneşti simţurile de atâta plenitudine la o cafenea, unde prăjiturile şi cafeaua par
Continue reading »
Joi, 10.03.2011, am fost la invitaţia lui Chinezu la #mascatweetmeet, o întâlnire cu teatrul Masca (piesa “Slugă la doi stăpâni”, scrisă de Carlo Goldoni, în regia domnului Mihai Mălaimare).
Am întârziat mult cu această postare din două motive. Am avut o perioadă foarte aglomerată. Însă, chiar şi dacă aş fi fost liber, nu aş fi scris imediat după ce am văzut piesa. De fiecare dată am nevoie de timp să rumeg un spectacol. De data asta am ieşit din sală neştiind dacă ce am văzut mi-a plăcut sau nu. Ştiam, de fapt, ce nu mi-a plăcut. O tendinţă uşor vulgară de a face glumele gustate de publicul larg (ştiu că piesa permite şi chiar trimite uneori într-acolo, dar mie mi-ar fi plăcut un pic mai multă subtilitate şi mai puţine glume uşoare, lovituri de pereţii scenei etc.). Admit însă, “Slugă la doi stăpâni” nu este chiar genul meu preferat de piesă.
Ca să aflu însă ce mi-a plăcut trebuia să prind un sens, o cheie a piesei. Şi am găsit două :
Fiindcă se tot vorbea recent de Robotzi, mie îmi par tot mai slăbuţi. Spre deloc. Poate e important şi punctul de referinţă. Iar al meu este unu cam pretenţios, ce-i drept.
Aţi auzit, de exemplu, de Vouă (cei din formula veche)? Sau de serialul Ai lu’ Gorobete?
Iată două mostre de umor de calitate
Continue reading »
Am fost invitat de Pripas să văd filmul Rango, alături de alţi domni şi domnişoare bloggeri. Evenimentul, masa, dansul, dar mai ales ciocolata (bună, recomand ANIDOR cu alune…), au fost asigurate de ANIDOR. Mulţumesc, deci, pentru invitaţie şi tratament la sala VIP a Afi Mall.
Am mers să vedem, aşadar, un film de animaţie, comedie. Ne aşteptam la hăhăieli şi băşcălie. Şi când colo, la ieşire, lume serioasă, unii încurcaţi, alţii cu vorba clară: “băi, mie mi s-a părut o porcărie”. Nu le contest gusturile celor care s-au plâns de lipsa de umor a filmului, dar eu îmi menţin părerea: am văzut un film genial. Iată de ce:
Iuliana mi-e prietenă mai veche decât mi-s prieten eu, mă gândesc uneori. Dacă mai punem la socoteală şi ceea ce face acum (eu o să-i spun PR cultural), si dorinţa mea de a scrie mai mult pe evenimente culturale, atunci o să se înţeleagă foarte bine de ce am invitat-o la un… guest post. Ce face mai exact Iuliana şi de ce e cea mai potrivită persoană să scrie astfel de posturi o să aflaţi cu ocazia următorului ei text. Care sper să vină curând
Iuliana, mulţumesc frumos:
M-a rugat Alex să scriu la el pe blog… din când în când. Toate lucrurile care ne-au legat în ultimii 24 de ani (de la captivitatea din trabantul alb & teama din copilărie de filme de “gloază” & plăcintele făcute de bunica mea până la
Continue reading »
Astăzi, 28 februarie, înainte de începutul lunii femeilor, bărbaţii cărora zâmbetul larg de sub părul ondulat, blond le este drag primesc un cadou.
De la ora 19.00, clubul La Muse (Lipscani, 53) va găzdui dezbaterea „După Marilyn Monroe, nimic? Actriţa, vedeta, mitul”. Viorica Bucur (citiţi aici un interviu interesant cu cea care a creat genericul Telecinemateca), Mirela Oprişor (actriţă) şi Florin Dumitrescu (publicitar) vor participa la o discuţie moderată de Mircea Vasilescu (redactor şef Dilema).
Acest eveniment este şi unul de lansare a colecţiei de filme „Marilyn Monroe”, distribuită cu revista
Continue reading »
Băieţii ăştia sunt din România şi au o melodie foarte mişto. I-am auzit la Radio Guerrilla, prin birou şi acum în căşti:
Şi dacă vi se pare cam ciudat numele, citiţi aici explicaţie din partea celor doi membri ai formaţiei:
“Sfârcul (simbol important al sexualităţii) este albastru (simbolul spiritualului), ceea ce, din punct de vedere ontologic, nu ne poate duce cu gândul decât la un echilibru între spiritual şi carnal, unde mai încape că sfârcul albastru este deţinut de un băieţel (simbol al purităţii originare). În concluzie, putem vorbi deschis despre o sinergie sau mai bine zis o empatie a propriilor euri. Astfel, traducerea simbolică a lui Blue Nipple Boy este: Pure Sex Spirit.”
Citiţi continuarea primului interviu cu “Blue Nipple Boy” pe Experimentalist.ro.
Eu nu sunt cel mai mare fan de muzică rock. Tocmai de aia, am o regulă simplă: îmi place rockul care, cântat cu o chitară rece, simplu, sună în continuare bine. Cu alte cuvinte, îmi place ca orice rock, oricât de hard sau metal ar fi, să sune melodios după ce dai jos de pe el toate electricele si vocile răguşite.
Prea multe nu ştiam despre ab4.Nu-i nimic, că am avut ocazia. Oamenii ăştia au cântat excelent la ShortsUp Hall of Fame (@ Casa Radio) sâmbătă seara. Habar nu am cum se descurcă într-un club, dar acolo, într-o cântare unplugged, au fost de nota 10. Eu, din momentul ăsta sunt fan concerte ab4.
E clar că mult a făcut şi sala, sonorizarea etc. dar cred că şi un fel de maturizare a oamenilor care cântă. Ia luaţi de vedeţi diferenţă:
Atunci:
Acum:
Bonus:
Cât despre ShortsUp, merită să vedeţi Poveste la scara C (regia, Nemescu). Poate o să revin cu un post despre scurt metrajele văzute. Doar dacă îmi dă voie (şi timp) Rogo 
nu înţelegeam prea bin
e ce e cu mine, dar ştiam cu siguranţă că în curând aveam să mă prind. De la 18 ani încep salturile mortale, creşterile exponenţiale ca-n poveşti (“cât alţii în 10 ani…”) şi privirile către cei de mai sus, mai puţin sus ca înainte
Dilema Veche împlineşte 18 ani de prietenie intelectuală cu ai săi cititori. Nu sunt un consumator cu istorie al Dilemei, dar o redescopăr cu fiecare număr şi, comparând-o cu ce există pe piaţă în momentul acesta, mi se pare singura publicaţie care se poate uita dimineaţa, joi, cu mândrie în oglinda cititorilor.
Cum îşi sărbătoresc vechii de la Dilema tinereţea?
“Clubul Dilema veche va invită miercuri, 19 ianuarie 2011, la ora 19.00, la Teatrul Nottara, în sala mare „Horia Lovinescu” la o dezbatere aniversară pe tema „Dilema veche la majorat: cum ne-am petrecut tranziţia”. La eveniment vor participa Andrei Pleşu (director fondator Dilema veche), Radu Cosaşu (scriitor) şi Mircea Vasilescu (redactor şef Dilema veche).”
Sper din toată inima să pot fugi de la o prezentare de proiect şi să ajung.
PS: Atunci când respectaţi un produs de orice fel, cumpăraţi-l, daţi bani, arătaţi-i că îl consideraţi de valoare. Am avut discuţia asta şi cu mama mea acum două luni, când îmi spunea că ea citeşte Dilema Veche online. Iar eu, twitteristul facebookistul, ediţia print
Probabil că nu ştiţi nimic despre viaţa unui bărbat de 96 de ani.
*Neagu Djuvara este licenţiat la Litere în Sorbona.
1941 – elev-ofiţer de rezervă la campania din Basarabia şi Transnistria, este rănit în apropiere de Odesa.
1961 – în Africa, republica Niger, unde, pentru douăzeci şi trei de ani este consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey.
Ne apropiem de un secol de existenţă a unei personalităţi cum, probabil, se vor naşte tot mai rar. De aceea, vă recomand o lansare de carte, ca prilej de întâlnire cu “câteva secvenţe dintr-o viaţă de roman” (George Rădulescu). Editura „Adevărul” aduce pe piaţa de carte un volum de convorbiri cu profesorul Neagu Djuvara, volum semnat de George Rădulescu.
CE: lansare carte “Un secol cu Neagu Djuvara”, George Rădulescu
CÂND: lansarea are loc astăzi, sâmbătă, 18 decembrie, de la ora 12.00.
UNDE: la sediul librăriei „Adevărul” din zona Piaţa Universităţii (str. Doamnei nr. 27 – 29, cu intrare şi dinspre Bulevardul I.C.Brătianu)
CU CINE: profesorul Neagu Djuvara şi publicistul George Rădulescu, alături de scriitorul Andrei Pleşu şi de istoricul Mihai Răzvan Ungureanu.
Miercuri, 8 decembrie 2010, am participat la Clubul Dilema Veche, la o discuţie pe tema “cultura alternativă a anilor ’80″. S-a vorbit, de fapt, despre un nucleu de artişti şi despre puterea acestora de a schimba direcţia sau măcar de a nuanţa o epocă, din punct de vedere cultural.
De-a lungul discuţiei, Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru au fost ajutaţi de întrebările lui Marius Chivu, critic literar (tânăr, relaxat în prezenţa celorlalte personalităţi) şi Mircea Vasilescu, redactor şef Dilema Veche.
Ideea unei cărţi colective ca “Aer cu diamante” a venit din puterea generaţiei. Cărtărescu: “Voiam să spargem toţi tiparele. Voiam să arătăm că suntem mai mulţi, că suntem un pluton, ceea ce inspiră o anumită agresivitate faţă de ce era înainte.”
Florin Iaru: “Bancurile spuneau că noi ne şi vindeam versurile. Aşa de bine ne ştiam stilul, încât dacă scriam acasă în stilul altuia, îi vindeam poezia. Pe o cafea.”
S-a vorbit şi despre intrarea textelor din volum, în manualele de limba română. Cărtărescu a povestit cum, după un an de la intrarea în manuale, a primit un telefon de la o tânără: „Alo, domnu poet Cărtărescu, poetu’ lu peşte?…. (cuvinte de nereprodus). Am picat un examen din cauza ta, deşteptule!”
Cu umor, autoironie (mai ales Cărtărescu), cei doi reprezentanţi ai opzeciştilor au discutat despre o prietenie strânsă şi despre curajul de a scrie împotriva curentului. Totul se întâmpla într-o epocă în care orice mesaj ce nu ridica partidul în slăvi, era considerat subversiv. Iar cei patru îndrăzneţi (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan) din volumul “Aer cu diamante” au fost o formă de rezistenţă ludică, dar extrem de îndărătnică, a acelor epoci.
Pentru un pic de divertisment, vă las cu o scurtă filmare, destul de neclară, a răspunsului lui Mircea Cărtărescu la întrebarea din public: Cum interpretaţi faptul că domnul Băsescu vă citeşte cărţile?
În epoca informaţiei, suntem total neştiutori. Avem toate mijloacele posibile de informare, dar ştim mai puţine decât părinţii noştri, în epoca cenzurilor şi a cozilor.
Lăsând la o parte informaţia uşoară, aia pe care o au toţi şi pe care o dau mai departe cu frivolitate, nu ştim nimic. Aflăm, auzim, avem reacţii de suprafaţă dar mai nimic nu poate determina paşi.
Acum aproape 30 de ani, o carte era copiată în zeci de mii de exemplare şi cunoştea un succes incredibil într-o epocă a raţiilor, a libertăţilor şi a informaţiei date cu porţia. “Aer cu diamante”, volum colectiv de poezie (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan), apărut în 1981 la editura Litera, este reeditat de editura Humanitas. Dezbaterea are loc în cadrul unui eveniment ce va avea loc astăzi, 8 decembrie, de la ora 19.00. Intrarea în poezia anilor 80 se face prin sala “George Constantin” a Teatrului Nottara, iar însoţitorii sunt Florin Iaru şi Mircea Cărtărescu. Mircea Vasilescu, redactor-şef Dilema veche, şi Marius Chivu, critic literar, vor modera discuţia. Ca la orice întâlnire cu poezia, intrarea nu se plăteşte cu nimic dar te îndatorează enorm.
Dincolo de semnificaţia culturală a acestei reeditări, dezbaterea e un experiment. Ce sunet va scoate o astfel de carte în toată zumzăiala asta mediatică? Cine va veni, cum îşi văd autorii poezia astăzi? Cum vor privi cititorii de atunci, volumul de poezii sosit stingher printre pragmatisme şi eficienţe?
(ne) Vedem diseară.
A mai scris Simona Tache. Şi de la ea, vă invit cu una din poezii:
Florin Iaru – AER CU DIAMANTE
Ea era atît de frumoasă
încît vechiul pensionar
se porni să roadă tapiţeria
scaunului pe care ea a stat în autobuz.
Autobuzul întinse spre ea
gura carburatorului
încercînd să-i sfîşie rochia.
şoferii mestecaţi au plîns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă —
În schimb era atît de frumoasă
încît şi cîinii haleau
asfaltul de sub tălpile ei.
Cînd ea intră în casa fără nume
portarul îşi înghiţi decorațiile
iar mecanicul sparse în dinţi
cheia franceză şi cablul
ascensorului ce-o purtă
la ultimul etaj.
Paraliticul cu bene-merenti
începu să clefăie clanţa inutilă
şi broasca goală
prin care nu putea curge
un cărucior de lux.
Ei cu toţii mîncară
piciorul mansardei
ei cu toşii mîncară ţiglă
cînd ea a urcat fîlfîind pe acoperiş
cînd ea nu putea fi ajunsă.
Meteorologul de pe muntele Golgota
roase timpul probabil
iar ultimul Om în Cosmos
îşi devoră capsula
cînd ea depăşi atmosfera terestră.
— Ce-ai să faci de-acuma în cer?
au întrebat-o
cu gurile şiroind de regrete.
Dar ea era atît de frumoasă
încît a fost la fel de frumoasă
şi-n continuare.
Iar ei nu găsiră în lumea toată
lumea largă
destule măsele
destule gîtlejuri
în care să spargă
să macine să îndese
distanţa care crestea mereu
şi restul cuvintelor pînă la moarte.
Există multe evenimente frumoase care au loc în ţara asta şi de care noi nu prea auzim, intoxicaţi fiind cu distruşii care ne populează sticla televizoarelor. Aşa că m-am hotărât să scriu, de câte ori am ocazia, despre astfel de întâmplări şi să le promovez, atât cât pot. Am început cu Festivalul de Teatru Tânăr din Alexandria, Ideo Ideis, şi m-am oprit de data asta la o competiţie destinată fotbaliştilor amatori.
Minifotbalul este destinat exclusiv amatorilor care joacă fotbal după orele de serviciu. Surprinzător, aproximativ 25.000 de români sunt înscrişi în campionatele susţinute de Asociaţiei Române de Minifotbal (cifrele vin tot de la aceasta).
Şi pentru că toată pasiunea asta trebuie dusă şi în afara ţării, anul acesta, pe 16 şi 17 octombrie, naţionala României va participa la primul său turneu european (împotriva echipelor naţionale din Austria, Ungaria, Cehia şi Slovacia) în Bratislava. În 2011, România va fi cea care va pune la dispoziţie porţile, mingea şi ţara pentru un astfel de turneu (la care vor participa Grecia, Croaţia, Bulgaria, Ucraina şi Republica Moldova).
O altă veste bună este că Asociaţia Română de Minifotbal este prezentă în 30 de judeţe şi că lucrurile se dezvoltă tot mai frumos.
De ce am scris despre asta? Fiindcă mă bucură genul ăsta de ştiri. Sunt de părere că nivelul dezvoltării sportului dintr-o ţară nu se vede neaparat în trofeele câştigate de echipele acesteia la competiţii destinate profesioniştilor, ci, mai degrabă, la dezvoltarea segmentului pentru amatori. Pentru că sportul pentru amatori este cel care vorbeşte despre sănătate şi civlizaţie, nu sportul profesionist. Acesta poate fi doar un balon de săpun, umflat cu mulţi bani, dar cu o bază subţire şi irelevantă pentru nivelul dimensiunii sportive a unei naţiuni.
Baftă echipei naţionale de minifotbal a României şi vă ţin la curent cu rezultatele băieţilor.
(Cu o întârziere de neiertat pentru un blogger ce m-am vrut, vă povestesc despre Ideo Ideis, Festival de Teatru Tânăr din Alexandria şi, din câte cunosc eu, cel mai vizibil astfel de eveniment organizat de un ONG.)
În Alexandria e un club/ discotecă. Acolo vin tinerii urbei, devin cool, fetele-s frumoase ca-n Galaţi, ascultă muzică foarte mişto. Clubul arată chiar fain şi atmosfera e cool.
Dar peste club se lasă cortina, o dată pe an, tinerii ăia cool devin uber cool, se îmbracă şi mai fain şi se joacă de-a actorii. Le iese. Au fiţe de stundeţi la UNATC dar le ies şi fiţele astea. Sunt boemi şi aplaudă doar când trebuie, râd un pic mai mult decât e cazul, dar doar fiindcă pe scenă este Marcel Iureş, preşedintele de onoare al Festivalului. Şi fiindcă în sală sunt oameni alături de care eu m-aş face mai mic decât sunt: Andi Vasluianu, Cătălin Ştefănescu, Marius Manole etc.
O dată pe an, Alexandria se face mare, tinerii pasionaţi de teatru devin mai şmecheri decât cei cu BMW, iar să mergi la teatru devine o treabă trendy. Am fost şi eu trendy în ultima zi de festival, am fost luat de David Pripas şi m-am îmbrăcat frumos cu prieteni (Tina Florea, Mădălina Mezdrea, Ioana Plopeanu) şi haine elegante. Am văzut piesa “Acasă la tata” în regia lui Mimi Brănescu. Cred că piesa, tocmai pentru că a mers, ca şi întreg festivalul, pe simplitate, discreţie în decoruri şi costume (astfel încât jocul să iasă în faţă), putea să încerce din când în când să surprindă prin găselniţe regizorale. Ceea ce, după părerea mea, nu a făcut.
Dar important la acest festival nu este o piesă văzută de un moldovean cu fiţe de bucureşti, ci faptul că există. Transformarea pe care o suferă (tare aş scrie bucură în loc de suferă) Casa de Cultură din Alexandria este uimitoare şi tare aş vrea-o profetică pentru evoluţia României. N-o să devin penibil să spun că am încredere în ce-am scris mai sus, dar, cu atât mai mult, tinerii uber cool din Alexandria merită aplaudaţi pentru exerciţiu de înot contra curentului.
Iar dacă lor li se adaugă şi oameni pasionaţi de ceea ce fac, cum e Nicoleta Gavrilă, care îşi sacrifică întregul concediu pentru a face PR festivalului, mai că-mi vine să mai scriu despre astfel de festivaluri din toată ţara, ca să simt că nu fac umbră degeaba blogosferei
Mai multe despre festival:
Aflat deja la a cincea ediţie, IDEO IDEIS este creaţia a doi adolescenţi din Alexandria, Andreea Borţun, studentă în anul II la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti (UNATC), secţia scenaristică, şi Alexandru Ion, masterand la actorie în cadrul aceleiaşi universităţi.
Ideo Ideis (6-14 august) include trei mari secţiuni: competiţia propriu- zisă, atelierele de teatru şi spectacolele de teatru profesionist. Festivalul de teatru tânăr este organizat de Asociaţia culturală T.E.T.Alexandria, formată din tineri cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani.
Acest eveniment contribuie din plin la dezvoltarea sectorului cultural din marile oraşe ale ţării, reprezentând practic singura iniţiativă din care a avut o finalitate vizibilă şi ale cărei efecte încep deja să se facă simţite. De asemenea, prin lansarea sa a deschis drumul altor asociaţii non-profit care încearcă o schimbare în acest sens.
Ultimele 9 zile mi-au adus mai multe plimbari decat incap, uneori, intr-un an
Pe scurt, am poposit, in 9 zile, prin 5 orase: Bucuresti, Alexandria, Vama Veche, Braila si Galati.
De la Ideo Ideis in Alexandria pentru un week-end excelent alaturi de prieteni dragi si de Eliza (??), in Vama alaturi de colegii de la GreenPixel si apoi in Braila, la Serbarile Timisoreana, cu Marius Deak. Seara dadeam cate o fuga acasa, in Galati, unde stateam si dormeam alaturi de ai mei.
O sa va povestesc in posturile ce urmeaza, pe rand, despre fiecare popas si oamenii faini pe care i-am cunoscut pe acolo.
Demult nu am mai scris pe blog, asa ca asteptati-va la ce-i mai bun. Pentru mine. Caci de voi va fi greu sa tineti pasul
Duminică după-masă dădeam RT contului @deesentatare la un tweet ce spunea așa: ”în rugby, jucatorii accidentati serios ies de pe teren pe picioarele lor. chapeau bas!”
Păi, normal, ai zice. Ar fi culmea ca ditamai omu să se plângă asemeni unui fotbalist. Dar nu e vorba despre asta. Rugby-ul, așa cum îl văd de când domnul Pripas m-a luat părintește la primul meci, nu însemnă matahale care nu au mamă, nu au tată. Cel mai nobil sport de echipă presupune jucători disciplinați, tehnică și tactici captivante (cine nu știe dintre spectatorii din sectorul B de ”Argentina 31”?), dar și o simplitate debordantă. Jucătorii care se îndreaptă spre galerie în momentele grele pentru echipă și cer încurajări, îmbrățișările de la final sunt manifestări ale unor bărbați adevărați care își permit luxul de a fi chiar copilăroși în momente de emoție maximă, dar de neoprit atunci când jocul o cere.
Și fiindcă am mai avut dureri de cap (păstrându-mi totuși atitudinea bărbătească ) de la berea Stejar, am acceptat cu drag invitația făcută de Nico, la relansarea berii Stejar Strong. Astfel că, duminică seara, după meciul de rugby câștigat extraordinar de România în fața Italiei A (aici și acolo sunt detalii despre turneul IRB nations Cup, unde ai noștri au ieșit pe locul doi), am rămas la evenimentul organizat de cei de la Borțun Olteanu. Trebuie să recunosc că atmosfera de acolo m-a făcut, oricât de ciudat ar suna, să mă simt mai bărbat decât m-am crezut vreodată. Ceea ce e, cred, un compliment la adresa organizatorilor și o remarcă nu prea măgulitoare pentru mine.
Petrecerea a avut loc pe un teren de antrenament (cu o iarbă incredibil de verde), iar mâncarea de bărbați adevărați și berea de esență tare au fost servite într-un cort frumos decorat cu fotolii de dimensiuni mari în formă de minge de rugby. Oricâte v-aș descrie eu aici, nu vă puteți imagina ce fain e să faci un rugby tag pe nocturnă, îmbrăcat total inadecvat, în blugi noi, cu oameni care, în mare parte, nu au mai jucat niciodată, dar care se simt în stare de
orice dupa câteva beri de esență tare. Am rămas cu verdele ierbii pe blugi, dar jur că e cea mai frumoasă culoare pe care au avut-o pantalonii mei vreodată.
Ce cred că au mai adus nou și interesant cei de la Stejar este, conform comunicatului primit ieri la adresa redacției tunaru.ro , ideea de Stejar Rugby Club, ”o comunitate care îşi propune să reunească toţi bărbaţii pasionaţi de rugby, care consideră că un «bărbat de esenţă tare» e un bărbat puternic, corect, cu tărie de caracter”.
Cam aşa stau lucrurile cu bărbaţii adevăraţi: îi găseşti la rugby, pe teren sau în tribune, cu o bere de esenţă tare în mână. Noroc!
Puteți găsi mai multe poze la CezarV: Picassa sau pe facebook, pe contul De esență tare.